Ok, am inteles ca grandomanul sufletist urmareste lucruri marete pe care stie (in mod misterios) ca e in stare sa le realizeze; iar acum vorbim despre omul cu ambit – cel care nu urmareste lucruri marete, ci lucruri pe care le-ar putea realiza, in principiu, oricine, sperand ca lumea o sa-l laude (asa am inteles partea cu onoarea).

Si am mai inteles ca nu e bine nici sa fii overachiever, nici sa fii prea jemanfishist. Exista si aici o masura justa. Ceea ce n-am inteles e cum sa o gasesti.

Nu e normal sa te straduiesti din toate puterile sa iti realizezi scopul pe care ti l-ai propus? E posibil sa te straduiesti prea mult?

Sau Aristotel vrea sa zica, de fapt, ca nu toate scopurile merita sa te ambitionezi la fel de tare sa le realizezi. Dar daca e asa, de unde stiu care merita si care nu?

Adica, pana la urma nu mi se spune nimic important aici. Mi se spune ca trebuie sa am grija sa pastrez masura in ce priveste ambitia de a-mi atinge scopurile, dar nu mi se da nici o indicatie in plus.

E ca si cand mi s-ar spune “ai grija sa nu mananci prea mult”. Dar asta e un sfat fara nici o valoare, fata de ce imi poate spune un dietetician (sau nutritionist, mai nou). Vreau sa stiu ce anume sa nu mananc prea mult.

Poate Aristotel ar spune ca aici nu e vorba de toate scopurile la gramada, ci doar de “a fi onorat de ceilalti”. Poate ar adauga ca in ce priveste incercarea de a fi onorat de altii spune el ca nu trebuie nici sa te exagerezi, dar nici sa te lasi pe tanjeala. Dar de ce sa discute numai despre asta?

Nu se aplica acelasi principiu cu masura justa in toate situatiile? De ce sa discutam doar despre un caz particular?

In concluzie, in ce priveste virtutea asta care nu are nume (sa-i zicem “a stapani masura justa in ce priveste ambitia de a realiza ce ti-ai propus”), n-am invatat prea mult. Am putea sa ne si indoim ca e o virtute, care se poate educa, dar nu vrem sa fim prea picky. 🙂