Din capitolul despre “grandoare sufleteasca” n-am inteles mare lucru. 🙁 In primul rand, n-am inteles ce fel de virtute e asta. De fapt, mai intai de toate n-am inteles de ce Aristotel, in loc sa vorbeasca despre virtutea respectiva, vorbeste despre un anumit gen de oameni – oamenii “grandorii sufletesti”.

Adica, una este sa-mi spui, de pilda, ce este curajul si alta sa-mi dai exemple de oameni curajosi (sau chiar sa mi-l descrii pe “omul curajos”). El zice ca nu e nici o diferenta. In fine,…

In orice caz, din momentul in care Aristotel spune ca “omul grandorii sufletesti” crede despre el ca e “demn de lucruri mari”, lui Gramo i s-a rupt filmul. Pai nu-i cam nashpa sa crezi ca esti “demn de lucruri mari”? Nu e asta o lipsa de modestie? Nu-i mai bine sa incerci sa faci tot ce poti cat mai bine, fara sa te crezi un mare geniu, un mare artist sau om de stiinta, un mare… whatever what?

Chiar si Aristotel spune ca asta e atitudinea unui om “cu bun simt”. Deci grandoarea sufleteasca se opune bunului simt? Si atunci cum de e o virtute?

Si de unde stii ca esti “facut pentru fapte mari”? (asta nu e un citat, am folosit ghilimelele in alt scop aici) De unde stii ca meriti sa te onoreze toata lumea?

I mean, nu stiu, daca te gandesti, de pilda, la o persoana care candideaza pentru functia de presedinte intr-o tara. Gramo ar vota mai degraba pe cineva care nu spune “eu sunt facut(a) pentru fapte mari”, ci “am incredere ca pot sa indeplinesc bine treburile pe care le presupune functia pentru care candidez; chestia asta cere o anumita pregatire, pe care cred ca o am; dar in rest, nu are nimic ‘maret’; e o functie, ca oricare alta”.

Iar apoi, pe masura ce am citit caracterizarea omului cu grandoare sufleteasca (imi vine sa-l numesc “grandomanul sufletist” 🙂 ), am inteles tot mai putin. E “mandru si dispretuitor”, isi aduce aminte de cei carorea le-a facut servicii, dar nu si de cei care i-au facut servicii. Are o atitudine superioara (e drept, nu fata de oamenii “de rand”), “e dispus sa faca putine lucruri” s.a.m.d.

Nope, Gramo nu-l place pe omul asta. Si nu intelege nici in ruptul capului de ce ar trebui sa-si doreasca sa fie ca si el.

Iar spre sfarsitul capitolului, cand Aristotel descrie vocea omului cu grandoarea taras si felul in care acesta gesticuleaza, totul a capatat, pentru Gramo, cel putin, o turnura comica. Sigur ca nu in asta consta grandoarea, intr-un anumit fel de a vorbi si a te misca. Si nici nu e neaparat un criteriu dupa care sa recunoasti grandoarea sufleteasca. Si atunci, ce rost are sa dai o astfel de descriere?

In final, Aristotel spune ca grandorii sufletesti i se opune mai tare umilinta (extrema pe minus) decat vanitatea (extrema pe plus), fiindca “spiritul umil apare mai frecvent si este mai suparator”. Sorry, dar aici suntem in alt film decat Aristotel. Nu vedem in ce fel un spirit umil poate fi suparator si pace. Asta e.