Dacă mai ţineţi minte, magazinul unde îmi cîştig eu pîinea e foarte aproape de casă. Mai precis ies din casă, trec prin curte şi gang, trec strada, intru în curtea magazinului, dacă e deschis prin spate, am şi intrat şi n-am întîrziat, dacă nu, ocolesc frumos prin dreapta, ajung la intrarea principală şi aia sînt! (N-are sens să explicitez acum cît de des poate ajunge cu întîrziere la serviciu persoana care domiciliază cel mai aproape!)

La fel de rapid se petrece şi masa de prînz, la domiciliu. Iar cînd colegii mei se îngrămădesc în parcare sau spre staţia de autobuz sau de tren, la sfîrşitul programului, eu deja sînt acasă şi îmi văd de ale mele.

Lucrurile par să fie simple ca bună ziua.

Doar că azi, cînd ne întrebam ce să facem să mai tragem puţin mîţa de coadă în ultimul sfert de oră, ca nu cumva să ne apucăm de ceva şi să ne expire timpul, trezindu-ne brusc că facem minute suplimentare, magazinul era destul de gol, afară era frumos, lumea se bucura de o zi plăcută de toamnă. Mi-am înăbuşit un căscat de plictiseală şi mi-au troznit fălcile. Ba mi-au bubuit şi urechile.

M-am uitat în jur, la cele două colege care nu ştiu cînd lucrează, că mereu pălăvrăgesc; stăteau cu gurile căscate şi în clipa aia au început să vuiască alarmele maşinilor. Parcarea e cumva în curte, izolată, pe la nivelurile 3 şi 4, noi eram la parter, aproape de ieşire. S-a produs un cutremur, destul de puternic, dar de scurtă durată. De cînd vieţuiesc pe aici, n-am auzit de cutremure în Germania; la nivel de catastrofe, au mai fost nişte inundaţii şi furtuni, dar de coşmarul copilăriei mele am scăpat. Bine, mi-am zis, e mai bine că s-a întîmplat acum, nu m-a prins singură acasă şi, de altfel, la ultimele reparaţii ale străzii care ţin deja de jumătate de an, cel puţin o hurducătură zilnică face parte din program.

Apoi, mi-e greu să-mi dau seama cît a durat, oricum, cred că toate sirenele din lume s-au pornit să urle. Şi urlau, Doamne, cum mai urlau!

Nici nu ştiu dacă am plecat la fix acasă sau mai devreme sau mai tîrziu, aerul era doar praf şi fum. Strada era deja blocată, maşinile încă aveau motoarele pornite, lumea nu ştia ce s-a întîmplat, adică bine-bine, cutremur, s-a mai văzut, pentru asta întrerupem circulaţia şi nu ne dă nimeni nicio explicaţie?! A trecut o armată de maşini de pompieri, poliţia nu lăsa pe nimeni să treacă.

Ei, uşurel, eu locuiesc aici! Merg acasă, lăsaţi-mă-n pace! Cum, unde anume locuiesc? Aici, pe prima stradă, la dreapta.
Ne pare rău, nu puteţi trece!
Da, sigur…
Oi fi eu pămpăloaică*, dar n-o să stau acum pe drumuri că aşa au primit ei ordin. Să mă mai slăbească.
Am profitat de faptul că s-au găsit alţi curioşi care să încurce treaba şi m-am fofilat mai la vale, cît să văd că fumăraia venea cam de la noi.

Mama dragă, să fi fost un scurt de la prize? Păi nici dacă dădeam cu intenţie foc la casă, nu făceam aşa o harababură, să pun siguranţa naţională pe jar!

Turbinele pompierilor stropeau cu năduf casele fumegînde, se trăsese un cordon de demarcaţie ca-n filmele americane, pe cuvîntul meu că n-am mai văzut aşa ceva, în orice caz mi-a fost clar că sînt slabe şansele să pot să mai intru în casă; înspre parc se învîrteau două elicoptere.

În afara faptului că nici măcar după fumul de ţigară nu mă omor, ce era acolo ajungea să facă varză stratul de ozon cît ai zice peşte. În plus, casa stătea ea în picioare aşa, dar era deformată bine, ce mai, era ca un cadavru la autopsie. Din parter ieşea un bot metalic care se oprise pe trotuar, iar etajul meu părea să se menţină într-o poziţie care sfida gravitaţia, dacă vă spun! Doar că deja echilibrul fusese spart, cioburi, bucăţi de metal, plastic şi lemn, faţadă, pereţi, fulgi şi fum, am spus de fum?

Un poliţist mai de treabă m-a lăsat să mă apropii, eram blocată, nu înţelesesem nimic, ştiu că m-am întrebat de ce sînt doar pompieri şi nu şi salvări, de pe ceva ce parcă aducea a calorifer l-am cules intact pe ursuleţul-albină! Apoi dacă nici ăsta n-o mai fi vreun semn…

Şi-a venit o doamnă care m-a luat de braţ şi mi-a spus că e normal să plîng, să plîng, accidente se întîmplă în fiecare zi, nu ştiu ce-a mai îndrugat, că numai grija ei n-o aveam eu! N-am plîns, chiar nu, cred că-mi îmbrăcasem mantia de eroină de dimineaţă…

În camera aia mi-au zis să-mi las sentimentele libere, mare chichiţă o mai fi şi asta, să plîng dacă simt nevoia (iaaar o luăm de la capăt), de ce nu spun nimic? Dacă nu vreau să vorbesc, probabil am suferit un şoc şi-o să mai dureze, mi-au dat un caiet şi-un pix.

Cînd m-am întors de la baie era un televizor deschis pe n24 şi arătau imagini de la 11 septembrie, aşa am crezut. Am rămas puţin acolo, cît să aflu că s-au ciocnit două avioane, hopa, de-asta am mai auzit acum cîţiva ani, mare nasoleală, n-aveau pasageri, piloţii s-au salvat, doar că…! doar că au căzut în oraş, s-au prăbuşit peste un cartier de locuinţe. Asigurările nu plătesc nimic, nu scrie pe poliţă “în caz că în imobil se produc pagube din cauza unui accident aviatic”. Da, normal, de ce nu mă mir. Nu s-au înregistrat victime umane. Cred că ăsta era semnul…

Am prins nişte cîrcoteli cum că nu prea stă în picioare povestea asta, ce ştiu eu, mă mai uit şi mîine la ştiri, poate mă dau şi pe mine, martor ocular sau victimă, găsesc ei. Pe n24 cred. Acum mă culc, că-s obosită, şi ursuleţul la fel.

*mămăligoasă

[Vio]