[Gata, s-a intors si Aristotel din vacanta 🙂 Continuam ca de obicei, cu textul postat la inceputul saptamanii, discutii pe parcursul saptamanii si comentariul lui Gramo postat spre sfarsitul saptamanii. Enjoy!]

Cartea a IV-a

I

Sa vorbim, in continuare, despre generozitate. Ea pare sa fie conduita justa in ce priveste bunurile materiale, omul generos fiind laudat nu pentru fapte de arme, nici pentru calitatile prin care se distinge omul cumpatat, nici pentru modul sau de a judeca, ci pentru felul de a oferi si de a primi bunuri materiale, mai ales pentru felul de a oferi. (Numim bunuri materiale toate cele a caror valoare se apreciaza in moneda.) Aceste bunuri sunt de asemenea obiectul risipei si al avaritiei, excese si totodata insuficiente.

Avaritia o atribuim totdeauna celor care depun prea mult zel pentru a obtine bunuri materiale, dar termenul de risipa il utilizam uneori si in alte sensuri, caci ii numim risipitori si pe oamenii nestapaniti si pe cei necumpatati, care cheltuie excesiv in necumpatarea lor. Din acest motiv ei si par sa fie cei mai corupti, avand mai multe vicii in acelasi timp. Si totusi acest apelativ le este impropriu, caci risipitor inseamna un om cu un singur viciu, si anume acela de a-si ruina averea; risipitorul este cel ce se autodistruge, ruinarea propriei averi fiind ca un fel de ruinare de sine, dat fiind ca bunurile materiale constituie fundamentul existentei. Acesta este, deci, sensul pe care-l dam termenului de risipa.

De lucrurile care ne sunt utile ne putem folosi fie bine, fie rau; iar bogatia face parte dintre lucrurile utile. Si cum de orice lucru se foloseste cel mai bine acela care poseda in privinta lui virtutea corespunzatoare, si de bogatie se va servi cel mai bine cine poseda virtutea legata de bunurile materiale, iar acesta este omul generos.

Dar utilizarea resurselor materiale consta, se pare, in a cheltui si a oferi, in timp ce castigarea si pastrarea lor reprezinta mai degraba posesiune. De aceea, pe omul generos il caracterizeaza mai mult actul de a oferi cui trebuie decat acela de a primi de unde trebuie si de a nu primi de unde nu trebuie. Caci specificul virtutii il constituie mai degraba indeplinirea actelor frumoase decat evitarea celor urate. Este evident, deci, ca actul de a oferi corespunde infaptuirii binelui si frumosului, in timp ce faptul de a primi este insotit de resimtirea binelui sau, oricum, de constiinta ca nu comiti ceva urat. Iar recunostinta, si cu atat mai mult laudele, sunt adresate celui ce ofera, nu celui ce se limiteaza la a nu primi.

Dar este, desigur, mai usor sa nu primesti decat sa oferi; caci omul este mai putin inclinat sa renunte la ceea ce ii apartine decat sa nu primeasca ceea ce-i apartine altcuiva. De aceea, generosi sunt numiti oamenii care ofera. Celor ce nu primesc, desi nu sunt laudati pentru generozitate, li se aduc totusi laude pentru corectitudine; dar cei care primesc nu sunt deloc laudati.

Generozitatea este poate virtutea cea mai indragita, pentru ca, prin actul de a darui, oamenii generosi vin in ajutorul semenilor lor.

Actele conforme cu virtutea fiind frumoase si avand drept scop frumosul moral, omul generos va darui intr-adevar de dragul frumosului moral si o va face in mod judicios; caci el va oferi cui trebuie, cat si cand trebuie, respectand, de asemenea, si toate celelalte conditii cerute de un mod judicios de a oferi. El va face aceasta cu placere si fara nici un regret; caci ceea ce se conformeaza virtutii este placut si lipsit de suferinta, in orice caz nu poate aduce neplacere.

Dar cine ofera cui nu trebuie sau nefiind animat de frumosul moral, ci de vreun alt motiv, nu va fi numit generos, ci altfel. Si nu va fi numit generos nici cel caruia-i pare rau ca ofera; un astfel de om iubeste mai mult averea decat actele nobile, ceea ce insa este departe de a-l caracteriza pe omul generos.

Dar omul generos nici nu va primi de unde nu se cuvine, o astfel de atitudine fiind straina de cel ce dispretuieste bunurile materiale. Si el nu poate fi conceput nici in postura de solicitant, caci nu-i sta in fire celui ce face binele sa primeasca cu usurinta binefaceri. Dar de acolo de unde trebuie va lua, adica din propriile-i venituri, daca nu pentru ca e frumos, cel putin pentru ca e necesar, ca sa poata da. El nu-si va neglija averea personala, cel putin pentru ca doreste ca, prin intermediul ei, sa vina altora in ajutor. Nici nu va darui la intamplare, pentru a avea de unde sa dea cui trebuie si in imprejurari in care este bine s-o faca. Omului generos ii este foarte caracteristic si sa depaseasca masura in a darui, astfel incat pentru el insusi isi rezerva mai putin decat da; caci sta in firea generosului sa nu se gandeasca la sine.

Un om este considerat generos in raport cu bunurile pe care le poseda; caci nu in bogatia darurilor consta generozitatea, ci in deprinderea de a darui, iar aceasta din urma inseamna a da dupa posibilitati. Deci se poate intampla ca cineva care da mai putin sa fie mai generos, daca resursele sale sunt mai modeste.

Mai generosi par cei ce nu si-au castigat ei insisi averea, ci au mostenit-o; caci, pe de o parte, ei nu au experienta lipsurilor, pe de alta oricine este mai legat de rezultatul muncii proprii, asa cum sunt parintii sau poetii. Dar nu este usor pentru un om generos sa se imbogateasca, el nefiind inclinat nici sa primeasca de bunavoie, nici sa-si pastreze averea, ci s-o cheltuie cu larghete, nepretuind-o pentru ea insasi, ci pentru a putea darui. De aceea, de obicei este incriminata soarta epntru faptul ca oamenii care merita mai mult sunt cel mai putin avuti. Dar in asta nu este nimic surprinzator, pentru ca nu poti poseda bunuri materiale daca nu te-ai ingrijit sa le dobandesti, asa cum se intampla si cu altele.

Desigur, omul generos nu va darui cui nu trebuie, nici cand nu trebuie si asa mai departe; asta ar insemna sa nu mai procedeze ca un om generos si, risipindu-si astfel avutul, n-ar mai avea de unde sa cheltuie in mod judicios. Caci, dupa cum am mai spus, generos este cel ce cheltuie dupa posibilitati si asa cum se cuvine, pe cand cel ce exagereaza in acest sens este un risipitor. De aceea, pe tirani nu-i numim risipitori; bogatiile lor sunt atat de mari, incat darurile si cheltuielile pe care le fac cu greu le-ar putea epuiza.

Asadar, generozitatea reprezentand conduita justa in ce priveste oferirea si primirea de bunuri, omul generos va darui si va cheltui pentru ceea ce se cuvine si cat se cuvine, atat in cazurile importante, cat si in cele de mica insemnatate, si o va face cu placere; de asemenea, el nu va primi decat de unde si cat se cuvine. Virtutea find masura justa in ambele privinte, in ambele el va proceda asa cum trebuie. Caci cine ofera in mod echitabil in acelasi mod si primeste, altfel modul de a primi ar fi contrariu celui de a da; or, fara indoiala, trasaturile ce concorda se nasc in acelasi timp in acelasi om, pe cand cele contrare evident ca nu. Iar daca i se intampla sa cheltuie mai mult decat trebuie si intr-un mod nepotrivit, omul generos va pastra, si in suparare, masura si cuviinta, pentru ca virtutii ii este propriu sa resimta placerea sau neplacerea doar pentru ceea ce se cuvine si in modul in care se cuvine.

Omul generos este si binevoitor. El consimte chiar si sa fie pagubit, dat fiind ca nu pretuieste bunurile materiale, si mai degraba sufera daca nu a facut o cheltuiala necesara decat sa se supere daca a facut una de prisos, punct de vedere care, desigur, nu ar fi pe placul unui Simonides [un poet de pe vremea lui Aristotel despre care barfea lumea ca e foarte zgarcit]. Dar risipitorul greseste si in aceste privinte: nici nu se bucura, nici nu se supara pentru ce trebuie si in maniera in care trebuie, dupa cum se va vedea in cele ce urmeaza.

Am spus deja ca risipa si avaritia reprezinta excesul si insuficienta atat in privinta oferirii, cat si incea a primirii de bunuri; caci in sfera ofertei includem si actul de a cheltui. Astfel, risipa constituie un exces in a da si a nu primi, dar o insuficienta in a primi, in timp ce avaritia constituie o insuficienta in a da si un exces in a primi, cand insa este vorba delucruri minore.

Cele doua aspecte ale risipei nu pot coexista insa prea mult timp, caci nu e usor, neprimind de la nimeni, sa dai la toti; astfel, persoanele dispuse sa dea in fleul in care o fac cei pe care-i consideram risipitori raman repede fara venituri. Dar, cel putin, un astfel de om s-ar parea ca este preferabil avarului, intrucat varsta si lipsurile la care ajunge din cauza risipei il pot lesne vindeca, orientandu-l spre conduita justa. Caci risipitorul are trasaturi comune cu omul generos: el da si nu primeste; numai ca, in ambele cazuri, o face cum nu trebuie si cum nu e bine. Daca deci ar lua in consideratie acest lucru, sau s-ar schimba in vreun fel oarecare, ar putea deveni generos si atunci va darui cui trebuie si nu va primi de unde nu trebuie. Din acest motiv, caracterul sau nici nu pare sa fie prea rau, a depasi masura in a da si a nu primi presupunand nu un om rau si josnic, ci unul fara minte.

Un risipitor de acest tip pare mult mai bun decat avarul si din motivele aratate, dar si pentru ca el vine multora in ajutor, pe cand avarul nu-i este de folos nimanui, nici macar siesi.

Dar majoritatea risipitorilor, dupa cum am mai sus, si primesc de unde nu trebuie, ar din acest punct de vedere pot fi considerati niste avari. Ei ajung sa ia de la altii din cauza dorintei de a cheltui, lucru pe care nu-l pot face cu usurinta, pentru ca resursele lor se epuizeaza repede, asa incat sunt intr-adevar constransi sa si le procure din alta parte.

In acelasi timp, pentru ca binele nu-i preocupa catusi de putin, ei primesc de oriunde fara sa le pese; caci dorinta lor este de a da, fara sa-i intereseze in ce fel si de unde iau. De aceea, nici darurile lor nu pot fi socotite acte de generozitate, ele neavand nici frumusete morala, nefiind nici animate de un asemenea scop, nici oferite cum se cuvine. Dimpotriva, uneori ei imbogatesc oameni care ar trebui sa ramana la o conditie modesta si nu ar da nimic acelora care sunt cumsecade, in schimb dau dovada de larghete fata de lingusitori sau fata de oricine le procura o placere oarecare. De aceea, cei mai multi dintre ei sunt si necumpatati; ei cheltuie fara scrupule pentru excesele lor, lasandu-se in voia desfraului, in loc sa duca o viata morala.

Pe o asemenea panta aluneca risipitorul lipsit de indrumare; dar, daca se intampla sa aiba parte de o supraveghere atenta, el poate ajunge la masura justa, comportandu-se cum se cuvine.

Avaritia, insa, este incurabila. (Se pare ca batranetea si slabiciunile fizice ii favorizeaza aparitia). Oricum, tendinta spre avaritie este mai inradacinata in natura umana decat cea spre risipa, majoritatea oamenilor preferand sa stranga averi decat sa daruiasca. Ea este foarte raspandita si se manifesta sub variate forme; caci, dupa cat se pare, exista mai multe feluri de avaritie. Avand doua aspecte, si anume insuficienta in a da si excesul in a primi, ea nu apare la toti in complexitatea ei, ci uneori este limitata la un aspect, astfel incat unii primesc excesiv, altii dau insuficient.

Cei desemnati cu apelative ca zgarie-branza, mate-fripte, carpanosi, toti sunt prea putin dispusi sa dea, insa nici nu ravnesc la bunurile altora, si nu doresc sa ia de la ei. Unii sunt astfel dintr-un soi de onestitate si din teama de fapte urate (caci multi par sau cel putin pretind ca isi pazesc avutul ca nu cumva sa se vada vreodata constransi la a comite ceva dezonorant; dintre ei face parte si calicul si toti cei asemenea lui, ei fiind astfel numiti pentru ca merg pana acolo cu exagerarea incat nu dau nimanui nimic).

Mai sunt unii care resping bunurile straine din teama ca nu le-ar fi usor sa ia de la altii fara sa dea nimic in schimb; acestora nu le place nici sa ia, nici sa dea.

Altii, dimpotriva, depasesc masura in a primi, luand de peste tot si tot ce pot, de exemplu cei ce exercita profesii nedemne de un om liber, cum sunt proxenetii si toti cei asemenea lor sau camatarii, care imprumuta sume mici cu dobanda mare. Toti acestia primesc de unde nu trebuie si mai mult decat trebuie. Comuna la ei pare sa fie cupiditatea; toti sunt in stare sa suporte dezonoarea de dragul castigului, si inca al unuia meschin. Caci pe cei ce obtin mari profituri luand ce nu trebuie si de unde nu trebuie, de pilda pe tiranii ce devasteaza cetati si jefuiesc locurile sacre, nu-i numim avari, ci mai degraba oameni rai, nelegiuiti si nedrepti.

Din aceasta speta de avari fac parte si jucatorii de zaruri, hotii si talharii, intrucat si ei urmaresc castiguri oneroase. Si unii, si altii, se straduie sa obtina un castig pentru care se acopera de dezonoare, unii infruntand in acest scop cele mai mari pericole, altii profitand de prieteni, carora mai degraba ar trebui sa le dea. Si unii, si altii, urmarind sa castige de unde nu trebuie, sunt deci iubitori de castiguri oneroase. Toate aceste moduri de a primi sunt nedemne de un om liber.

Asadar, pe buna dreptate avaritia este considerata contrariul generozitatii; este un rau mai mare decat risipa si oamenii comit greseli mai adesea din avaritie decat din risipa, despre care am vorbit mai inainte.

Sa incheiem aici cele spuse despre generozitate si despre viciile care i se opun.