Macarie (vezi aici si aici) e un personaj despre care nu stim prea multe. Stim doar ca are un job si ca il rod tot felul de ganduri cu privire la felul in care e impartita fericirea pe lume. Daca vreti ca povestea lui Macarie sa aiba o continuare, tre’ sa ne ajutati. This is the game.
So,… ce vreti sa se intample cu Macarie in continuare? Sa moara, sa se indragosteasca, sa faca puscarie, sa asiste la un miracol, sa-l rapeasca extraterestrii? Sau vreti sa aiba o viata anosta si plicticoasa?
Btw, ce meserie vreti sa aiba Macarie? Maseur, arhitect, gropar, recuperator? Si ce varsta? Si la ce vreti sa se mai gandeasca? Si de ce?
In fine, poate ar fi fain sa-l putem descrie. Ce fel de look va reprezentati atunci cand va ganditi la Macarie? E brunet, blond, frumos, hidos, inalt, scund, slab, gras? Are chelie? Daca da, unde o are? Incepand de la frunte, sau in crestetul capului? Sau mai inspre ceafa? Are barba sau mustata? Poarta ochelari?
Cum spuneam, daca nu ne ajutati, n-o sa o mai lungim mult cu Macarie. Mai scriem o chestie scurta in care il omoram si gata. Destinul lui Macarie e in mainile voastre.
Macarie e un om mijlociu, adica e pe la mijlocul vietii, are o inaltime mijlocie, are o figura mijlocie, are o educatie mijlocie. Nu a stralucit niciodata prin nimic, si-a facut datoria fara sa-si puna prea multe intrebari si fara sa se intrebe de fapt care este datoria lui. S-a tot lasat dus de val – un val mijlociu, nici gind de furtuna, tzunami, doar flux-reflux, cu putine alge si mai multe pungi si peturi. Lucreaza intr-o biblioteca mare, din acelea in care cartea patrunde in depozit trecind prin birouri precis definite si utilate; cartile sint mai intii scoase din ambalaj si evaluate in lei, indiferent de pretul inscris (sau nu) pe ele, sint masurate in centimentri, apoi citite ca autor (alfabetizabil), apoi citite ca tilu (bun de trecut in catalog), apoi citite ca tabla de materii (de trecut la cuvinte cheie, apoi e carata undeva pe un raft. Macarie este dintre cei norocosi, care mai si deschid cartea: la pagina de titlu, sa vada cum se numeste autorul, sa-i identifice numele de familie si sa vada daca nu cumva mai sint si alte titluri de-ale lui in biblioteca. Mai mult nu stie Macarie dintr-o carte, dar incepe sa-si puna intrebari, acum ca a trecut de jumatatea vietii. Si intr-o buna zi pateste ceva: are o carte cu caratere grecesti, stie el sa o alfabetizeze, nu asta-i baiul, dar parca ii vine chef sa o deschida. Si isi descopera numele acolo. Si afla ca el este “Fericitul”. Si se mira.
@alfi: haha, ce tare, nu stiam ca makarios inseamna “fericit / binecuvantat”; cand l-am facut pe Macarie sa se gandeasca la fericire i-am ales numele la intamplare (stiam doar ca fericirea e in greaca veche eudaimonia)
nomen omen. Acum nu mai puteti sa-l omoriti, aveti de implinit ceva! Chiar m-am temut pentru soarta lui.
Macarie este bibliotecar ziua si recuperator in timpul liber, care va sa zica are o existenta dubla. Vocatia de recuperator este o prelungire fireasca a identitatii sale diurne, ia ganditi-va cate persoane interesante intalneste Macarie la oficiul sau si cat de tare il frustreza toti aia care ba nu aduc cartea la timp, ba o aduc cu colturile indoite, ba nu o aduc deloc. Macarie e un justitiar. Dar nu lipsit de imaginatie si sentimente. Ca orice justitiar ar trebui sa aibe un fizic impunator, gen anti-eroii din Sin City, cu o aparenta infricosatoare, dar cu un miez moale si dragutz. Ipoteza cu fizicul impunator nu e verificata, deoarece am renuntat sa ma mai duc la biblioteca si nici alte datorii nu mai am. Cred ca de-aici mai departe puteti dezvolta episoade care nu trebuie sa aiba neparat continuitate. Desigur, intr-un final, Macarie moare. O moarte stupida, un accident care nu are legatura cu niciuna dintre cele doua ocupatii ale sale. Gen, odata, in mod total nespecific, calatoreste cu avionul, il servesc aia cu o bomboana, la decolare se sperie si ramane cu bomboana in gat, se sufoca si moare pentru ca a)luminile cu pastrati centurile cuplate sunt aprinse b)nu exista niciun medic la bord c)nimeni din avion nu stie manevram lui Heimlich (http://www.sfatulmedicului.ro/articole/Diverse/Manevra_Heimlich_manevra_de_salvare_de_la_sufocare_722.htm) d)toate cele de mai sus.
‘povestea’ imaginata de alfi seamana oarecum (insist, oarecum!)cu ‘palatul viselor’ de kadare (http://www.humanitas.ro/carti/carte.php?id=2167)
Personajul imi aminteste de “Numele trandafirului” a lui Umberto Eco. 😛
Eu pe Macarie mi-l imaginez preot si cu barba lunga
“Macarie” este un program pe calculator. Gramo ii da cateva indicatii, din exeperienta lui, despre ce ar putea fi fericirea. Macarie inca nu invata. Poate doar sa sesizeze contradictiile in ceea ce ii spune Gramo. Parerea mea e sa nu-i dati inca “shut down”. Sa vedem unde ajunge.
Cat despre look, sa fie un Mac daca se poate. 🙂
Salutare Gramos. V-am trimis pe mail o posibila continuare pentru Macarie (inca nu e timpul sa moara). Daca va place, publicati pe blog.
eu zic ca-i profesor la o scoala generala. poate plateste si o pensie alimentara.
Eu cred ca in simplitatea lui, Macarie e o fiinta foarte complicata, motiv pentru care a reusit sa le faca pe toate de mai sus, ba pe deasupra sa mai aiba timp si de o viata paralela in Second Life.
Macarie nu-si amintea mai nimic din copilaria lui. De fapt, nu-si amintea ca viata lui sa fi fost vreodata altfel decit era acum. Era plina de carti pe care nu le deschidea niciodata dincolo de pagina de titlu. La biblioteca, asta era datoria lui, sa inregistreze corect autorul si titlul, apoi cartea trecea in mina altui functionar de biblioteca si nici acela nu citea pentru sine ceva din carte, ci doar prelua si prelucra informatii. Acasa avea peretii plini de carti, cu rafturi de jos pina sus, in jurul usilor si al ferestrelor. Nu se gindise niciodata de ce arata asa casa lui: asa fusese inttodeauna si nici nu mergea pe la altii sa vada daca nu cumva exista pe lume si pereti goi, fara carti. Dar nu le deschidea. Si acum se mira ca nu se gindise mai inainte la asta. De atitea mirari intr-o singura zi, s-a simtit tare obosit. De atita aboseala, si-a amintit ceva. Sa fi fost amintirea lui sau altceva? Un barbat, cu ochelari cu rame groase, negre, statea la o masa si citea. In spatele lui, un perete plin de carti, de jos pina sus. Pe masa, un teanc de carti. Ceva ii era cunoscut la Macarie. De atita concentrare, parca a intrat si el in tablou. Si tabloul a inceput sa se miste. Si teancul de carti de pe masa a cazut. Si cartile de pe perete au cazut. Si altceva nu si-a mai amintit Macarie. Sau nu a mai vazut. Cine stie ce mai era si asta? Si iar s-a mirat.
Din ce-am citit pana acum (in cele doua posturi anterioare) imi imaginez ca Macarie e un everyman de varsta mijlocie, un fel de Gregory Peck in To Kill a Mockingbird sau mai degraba Peter Sellers in Being There. E mai degraba inalt decat scund si are un aspect placut. Daca ar fi fost mic de statura, gras, urat sau chelios ar fi crescut cu oarece complexe si ar fi ajuns ori combativ ori plangandu-si de mila. Nu da semne ca ar fi niciuna dintre acestea.
Banuiesc ca are o slujba nu prea grea si monotona, una care sa ii permita sa gandeasca. Daca ar avea o slujba in care ar fi inconjurat de multi oameni (de exemplu functionar) presupun ca ar fi mai inclinat catre analiza si comparatie. Dar el gandeste introspectiv, la mantuirea personala, la fericire etc, asa ca trag concluzia ca isi petrece majoritatea timpului izolat (arhivist sau gropar, de exemplu).
Probabil are un set de generalizari sumar dspre lume care ii ajung de pe o zi pe alta. As zice ca parintii sai nu au fost religiosi dar bunicii sai erau protestanti si de la ei a mostenit cuvintele mantuire, un Dumnezeu bun si drept. Educatia indiferenta din familie a diluat cu timpul aceste notiuni, dar ecoul lor a inceput sa-l tulbure pe Macarie de-abia acum. Nu cred ca macarie nu-si aminteste nimic de copilarie ci doar alege sa nu se gandeasca prea des la ea.
De asemenea nu sunt de acord cu alfi ca Macarie are un fetis pentru carti. Daca ar fi citit mult nu si-ar fi pus intrebari despre fericire ca si cum ar fi fost primul om pe pamant care face asta. Si de ce sa aiba atatea carti pe pereti daca nu le citeste ? Sa nu exageram. Macarie nu pare un idiot, ci doar un om simplu. Nu stiu daca va fi pus fata in fata cu “absolutul” sau va avea vreo experienta mistica. Daca ar fi dupa mine nu se va intampla asta. Macarie va fi partasul unui miracol, da, dar acela va fi miracolul propriei gandiri.
Acum ma duc sa cumpar bilet de tren si am sa ma gandesc la ceva interesant care sa i se intample lui Macarie.
Eu chiar am cunoscut un Macarie si o Macarie. Aveau in jur de 65-70 de ani. M-au stresat cu paranoia lor in scurta mea sedere din str. Banului – paranoia ce a devenit violenta in ultimele zile de stat acolo. Cred ca am fost cel mai cuminte locatar posibil insa tot nu s-au oprit.
Totul a degenerat de la un film porno pe care l-am vazut, cu sonorul setat la “decent”, si din care ei au inteles ca “cea mai mare orgie se petrece in camera mea” – Au chemat politia. Politia mi-a luat datele si mi-a zis ca deranjez. Le-am aratat laptopul (fiind singurul lucru care putea face galagie, TV si Radio neexistand in locuinta) si am dat volumul la maxim pe acelasi film. Au inceput sa rada, si au constatat ca Macarie i-a chemat degeaba. L-au avertizat.
Alta data am venit cu o fata. Au chemat politia ca faceam prea mult zgomot (si va recunosc sincer ca nici macar nu incepusem sedinta sado-maso). Iarasi mi-au luat datele Politisti si m-au avertizat de data asta …. Am ramas cu un gust amar de fiecare data cand aud numele asta – il asociez cu ceva care te mananca si te roade lent.
De atita mirare, s-a incruntat. Din incruntare, i-au cazut ochelarii de pe nas. Ochelari cu rama groasa, neagra. Dar de unde ii luase? Si, de fapt, avea el nevoie de ochelari? Mai purtase el ochelari? Prea multe mirari intr-o singura zi. Dar parca ceva-ceva se limpezea. Barbatul care statea la masa, inconjurat de carti. Si cartile care se prabuseau peste el. Ceva ii era tare cunoscut. Da, era casa tatalui lui Macarie. Cindva, demult. Casa in care locuieste acum Macarie. Carti. Prea multe. Prea grele.
Si-a amintit dintr-odata. De aceea se temea de carti si nu le deschidea. De aceea se inconjura de carti, ca de singura familie care ii mai ramasese. Si ce ii mai ramasese? Numele lui. Titlul. Fericitul.
Gramo se gandise sa-l omoare pe Macarie cam asa. Sa treaca Macarie pe strada cu masina si brusc, tocmai cand e pe langa o biserica, sa inceapa sa bata clopotele.
Iar chestia asta sa ii distraga atentia lui Macarie. Si sa aiba loc un accident, din care Macarie ar fi putut scapa, daca era atent la trafic s.a.m.d.
Dar, in fine, acum n-o sa-l mai omoram. O sa incercam sa tinem cont de cat mai multe chestii scrise aici (si pe mail), dar si de toanele “artistice” ale lui Gramo, si o sa continuam. 🙂
Domnul si doamna Macarie…meditatorii mei de germana din clasa a 3-a 😀 Aveau si o fata, pe nume Rosemarie…si o curte mare si multi, multi trandafiri… Din clasa a 4-a nu i-am mai vazut, stiu ca stau tot acolo, dar mi-a fost rusine sa le bat la poarta dupa atatia ani 😀
Ah, la ei am mancat eu prima oara dovleac copt…:D
Ar fi fain sa vedem ce face Macarie cand e cu cineva, de exemplu o prostituata. Sa zicem ca se duce la magazin sa cumpere un cotlet pentru o friptura si vanzatoarea de la magazin ii spune ca nu au ce vrea el si sa se duca dupa colt sa caute. “Dupa colt” Macarie da peste o femeie (o prostituata) care il intreaba ce vrea si el spune “am niste bani si as vrea niste carne frageda”, sau ceva de genul asta. Prostituata isi da ochii peste cap si ii zice “hai cu mine” si il duce intr-o camera de hotel. Macarie e cam derutat dar, in ingenuitatea lui, nu banuieste exact situatia in care se afla.
Dupa ce ajung in camera de hotel si farsa se consuma, Macarie ar putea intra in vorba cu prostituata si s-ar putea imprieteni cu ea. Sau ar putea s-o intrebe despre fericire, sau daca are copii sau daca ii place Bach si apoi s-o lase cu ochii in soare si el sa plece dupa carne. Cred ca lui Macarie ar putea sa-i placa Bach, daca ar avea cateva inregistrari pe acasa, fara sa stie prea mult despre Bach in sine sau cu ce se mananca. Mi-l imaginez pe Macarie privind la figura lui Bach pe coperta unui disc si intrebandu-se daca Bach a fost fericit sau daca ii pria carnea de porc.
macarie era un tip inalt, slab si fibrat, isi purta o barba de cateva zile pe fata osoasa, se imbraca cu acelasi trenci inchis la culoare desi decolorat de vreme, o palarie cu boruri nu prea largi pe cap, niste pantaloni de tweed trasi peste niste bocanci maro.
a aparut intr-o zi in oras si toata lumea se intreba de unde vine si incotro se duce, orasul fiind mic toti se stiau intre ei, dar nimeni nu-l stia pe Macarie, au aparut zvonurile, cum ca ar fi iesit din puscarie pentu ca are o privire ciudata, sau ca e un fost marinar a carui vas s-a scufundat si a fost unicul supravietuitor, unii chiar ziceau ca ar fi vanator de demoni, strigoi si alte lucruri de genul asta, deh imaginatia babelor de pe la noi din transilvania care numai la asta se gandesc cand spun povesti la gura sobei.
intr-o seara cand veneam de la scoala l-am vazut in padure, si-a scos din haina un toiag si se sprijinea in el in timp ce se indrepta spre ruinele cetatii fostului stapan al locului, Urmantzi.
am stat cateva minute si m-am uitat dupa el, l-am pierdut din priviri pentru ca s-a afundat in padure, interesum meu pentru ceea ce facea incepuse sa creasca, dar totusi eram un copil si teama crestea direct proportional cu interesul meu, am decis sa merg acasa, dar am stat toata noaptea sa ma intreb de ce mergea inspre locul acela unde nici oamenii mari nu-si duc vitele la pascut
m-am decis sa-l urmaresc data viitoare, fara sa banuiesc in ce aventura ma voi lansa
va urma…poate.
Pingback: Macarie traieste! :) « Gramo’s World