A doua parte (prima parte e aici): In care cunoastem un caine soricar

“Cum adica, soricar?”
Asa. E un caine din ala lung si cu picioarele scurte si cu botul lung, ca un tramvai.

“Si de ce ii spune soricar?”
Nu stiu.

In orice caz, soricarul Grigore era un caine foarte simpatic si afectuos. Statea cu o doamna in varsta, o fosta profesoara de liceu sau ceva de felul asta, care avea uneori crize cumplite de guta. In astfel de momente Grigore se uita la ea cu niste ochi care parca spuneau:

“Uite, as vrea sa ma doara pe mine in locul tau!”

In dimineata asta, insa, Grigore era singur, in camera cu cartile. Jos, pe ultimul raft, erau cateva volume mari, cu coperti care pareau sa fie facute din piele maronie, cu un miros ciudat. Grigore se simtea atras irezistibil de un volum pe al carui cotor scria:

ENCYCLOPÉDIE
FRANÇAISE
XVII

Ca orice soricar, Grigore era curios. Iar cand il rodea curiozitatea, nu se mai putea stapani. Lasa toate precautiile deoparte si incepu sa amusineze cotorul cartii frantuzesti.

[va urma]