[comentariile lui Gramo la textele din ultimele doua saptamani vor aparea in curand; acesta e ultimul capitol din cartea a III-a, dupa care Etica nicomahica o sa intre in vacanta pana la toamna]

XII

Necumpatarea pare sa aiba un caracter mai voluntar decat lasitatea, caci una se datoreaza placerii, cealalta durerii, placerea fiind dorita, durerea evitata. Si, in timp ce durerea tulbura si ruineaza natura celui ce o resimte, placerea nu provoaca nimic de acest fel.

Placerea este deci mai voluntara; de aceea, si mai blamabila. Cu cea ne si obisnuim mai usor; caci multe sunt in viata ocaziile de acest fel, iar obisnuinta cu ea pare lipsita de pericol, spre deosebire de contactul cu lucruri generatoare de teama.

Cat despre lasitate, s-ar parea ca nu este la fel de voluntara in fiecare caz. Prin sine, ea nu provoaca durere; dar imprejurarile in care isi face aparitia dezechilibreaza omul in asemenea masura, prin durerea pe care i-o provoaca, incat il fac sa-si arunce armele si sa-si piarda demnitatea. De aceea, lasitatea si pare efectul unei constrangeri.

La omul necumpatat, dimpotriva, actele legate de cazuri particulare sunt voluntare (caci el le doreste si tinde spre ele); dar, privite in general, sunt mai putin, caci nimenu nu doreste sa fie necumpatat.

Termenul de “necumpatare” il aplicam si la greselile copiilor, pentru ca intre aceste doua cazuri exista o oarecare asemanare. Care dintre ele si-a primit numele de la celalalt nu ne intereseaza acum, e clar insa ca unul de la altul. Si nu fara temei s-a facut acest transfer de sens, caci tendinta spre acte reprobabil, care poate lua o mare amploare, trebuie franata, iar o astfel de tendinta o manifesta cel mai mult omul cuprins de dorinta si copilul. Intr-adevar, copiii traiesc sub impulsul dorintei si la ei tendinta spre placere este foarte pronuntata, iar daca nu e strunita, inca de la inceput, ea poate ajunge foarte departe. Caci tendinta spre placere este insatiabila, asaltandu-l din toate partile pe cel fara minte, iar actualizarea dorintelor nu face decat sa intensifice ceea ce este innascut. Si cand acestea sunt mari si intense, ele pot anula chiar si judecata.

Iata de ce dorintele trebuie sa fie moderate si putine la numar si, de asemenea, sa nu vina in contradictie cu ratiunea. Pe cel cu un astfel de caracter il numim disciplinat si stapanit. Caci, asa cum un copil trebuie sa traiasca respectand preceptele pedagogului sau, la fel si partea pasionala a sufletului trebuie sa se conformeze ratiunii. De aceea, si la omul cumpatat, aceasta parte pasionala trebuie sa se armonizeze cu ratiunea. Caci scopul ambelor este frumosul moral, iar omul cumpatat doreste ce trebuie, cum trebuie si cand trebuie, asa cum o cere si ratiunea.

Aceasta este, asadar, expunerea noastra referitoare la cumpatare.