Parisul nu se sfarseste niciodata, asa scrie un domn despre care se spune ca ar fi al doilea Garcia Marquez (ceea ce, fie vorba intre noi, nu poate fi un compliment, nici pentru Vila-Matas, caci despre el este vorba, nici pentru Garcia Marquez, caci cine ar vrea sa fie un al doilea… orice, sau sa afli, postum, ca exista un altul care ar putea sa-ti poarte numele?)

Acesta este si titlul cartii, pe care nu am de gand sa v-o povestesc, dar pe care v-o recomand, caci vorbeste despre importanta ironiei in evaluarea realitatii si a propriei persoane.

Ma rog, eu voiam de fapt sa vorbesc despre Paris si despre cum, intr-adevar, acesta nu se sfarseste niciodata. Cine nu a visat sa se duca la Paris, sa se plimbe pe malul Senei la asfintit, sa-si ia pranzul la Les Deux Magots, bodega intelectualilor din secolul trecut, sa hoinareasca prin Montmartre, cartierul unde s-a nascut mare parte din arta moderna?

Nimeni?! Atunci inseamna ca doar eu am avut aceste vise, caci sunt o romantica intarziata, dupa cum spunea un prieten (mai mult intarziata decat romantica, am completat eu, caci tocmai aflasem importanta autoironiei). In apararea mea pot sa spun ca visul cu Parisul s-a nascut undeva pe la 21 de ani, cand inca mai credeam ca proximitatea in spatiu aduce cu sine o altfel de apropiere, o inrudire intru cele spirituale.

Ma rog, iar ma indepartez, eu chiar voiam sa spun ca Parisul nu se sfarseste niciodata. E ca jocul cu papusile rusesti. La un prim nivel, exista Parisul din ghidurile turistice; locul unde vine tot strainul sa sparga cateva mii de euro si spuna acasa la vecini ca a fost in capitala culturala a Europei (as fi spus a lumii, dar o sa-mi sara in cap anglo-saxonii care considera ca New York-ul este astazi ceea ce a fost Parisul odata, s-ar putea sa fie adevarat, nu stiu, nu am fost niciodata la NY).

La acest nivel, Parisul inseamna Turnul Eiffel, unde nu am urcat niciodata, caci mi se pare supraestimat, un fel de stalp electric mai fancy, Champs Élysée, unde te holbezi la vitrinele de marca si unde nu intri pentru ca ti-e frica sa nu se prinda vanzatoarele ca ar trebui sa-ti vinzi un rinichi ca sa-ti cumperi un tricou, Luvrul, care intre timp a devenit marca inregistrata, si Notre Dame, unde nu mai poti aprinde si tu o lumanare ca omu’, ca da peste tine chinezul cu camera de gat care vrea sa-l traga in poza pe Iisus.

La un al doilea nivel, Parisul este Marais-ul cu gradinile lui, unde lumina si peisajul iti dau chef sa iti intinzi felin sufletul la soare, este Sacre-Cœur, care, alba cum e, noaptea apare ca o fantoma, stradutele din Saint Germain, unde daca pasesti incet, fiecare locusor tine sa-ti spuna cate o poveste.

La un al treilea nivel, Parisul este o curte interioara din acelasi Marais, unde o doamna cu parul alb vinde palarii pe care le confectioneaza singura si care, cand iti zambeste, te face sa te simti mai frumos decat esti in realitate. Rusii care canta in fiecare duminica in aceeasi statie de metro, burtosi, dar sanatosi, se vede din cum tin in mana instrumentele si din cum le rasuna vocea. O slujba la Notre Dame sambata dupa amiaza, unde intelegi ce inseamna ritual religios.

Si poate daca as cunoaste mai bine Paris-ul, ceea ce nu se intampla din ratiuni prea patetice pentru a fi invocate aici, as putea sa va vorbesc despre alte papusi, din ce in ce mai mici si mai frumoase. Poate alta data, cand o sa ma fac mai mare.

LATER EDIT (by Gramo): In caz ca v-ati intrebat cine e Oana, she is a Gramo-friend. E din acelasi oras ca si Ramo si a facut aceeasi facultate ca si G, iar acum incearca sa-si continuie studiile la Paris.