[textul e aici]

Soooooooo,… mai avem un pic si terminam cu curajul (nu, nu exista cucufonie). Cum a ajuns Aristotel sa vorbeasca despre curaj? Pai fiindca vorbeste despre virtuti. Ce sunt virtutile? Niste chestii (deprinderi de comportament, mai precis) pe care le poti capata prin educatie, antrenament, exercitiu & stuff like that. Fix alea care te fac sa fii un om misto.

Acum,… in fine,… daca suntem in acelasi film, atunci intrebarea cu virtutile n-are cum sa fie pe bune. La sfarsitul primei carti Aristotel a vorbit deja despre virtuti si cum exista mai multe tipuri de virtuti pentru diferitele parti ale sufletului, remember?

Iar in cartea a doua a vorbit o gramada despre virtutile etice, ce au caracteristic, care e principiul conducator al virtutilor etice, care sunt virtutile astea s.a.

Dupa care, in cartea a treia, la inceput, a vorbit despre domeniul virtutilor – domeniul actiunilor realizate in mod constient si intentionat, avand in vedere un anumit scop etc. Si apoi Aristotel a zis ca o sa ia virtutile etice la rand si a inceput sa vb despre curaj.

Si am vazut deja mai multe lucruri despre curaj: cand se pune problema unui comportament curajos si cand nu; cum deosebim intre curaj, ca linie de mijloc, si lasitate, ca lipsa a curajului, sau intre curaj si temeritate, ca exces al curajului; in fine, ce comportamente seamana cu curajul, fara sa exprime de fapt curajul.

Iar acum Aristotel spune (in primul paragraf al capitolului IX) ca e “mai dificil sa suporti ceva dureros decat sa te abtii de la ceva placut”. Asta in contextul in care curajul e asociat cu “a suporta ceva dureros”.

Curajul, cu alte cuvinte, ar fi o virtute mai demna de apreciat decat cumpatarea. Dar de ce? E mai greu sa iti controlezi frica de durere decat pofta de a face niste chestii placute? De unde pana unde? Si daca da, de ce?

Apoi Aristotel vine cu o poveste care mi s-a parut foaaaaaaaaaarte ciudata. Daca ai o virtute pe care o apreciaza oamenii, esti mai fericit si atunci te bucuri mai tare de viata. Dar cu cat esti mai fericit si te bucuri mai mult de viata pe care o traiesti, cu atat iti este mai greu sa te desparti de ea.

Deci daca esti un om foarte curajos (deci si apreciat, deci fericit, deci care pretuieste mai mult viata), atunci iti este greu sa iti risti viata. Iar daca totusi o faci, nu o faci fiindca crezi ca vei obtine ceva placut, ci datorita unui soi de imperativ moral: “fiindca asa ti se pare frumos”.

Iar la sfarsit Aristotel mai adauga un lucru. Curajul nu iti asigura succesul in actiunile pe care le realizeazi. Niste oameni foarte curajosi pot fi invinsi in lupta de niste soldati care nu sunt foarte curajosi, dar sunt bine platiti si bine instruiti.

Si atunci? De ce apreciem curajul? Putem aprecia un om curajos dar caruia curajul nu-i aduce nici un rezultat pozitiv?

Don Quixote nu e curajos? Poate ca nu nebunia lui il face curajos. Poate uneori chiar e curajos. Ii foloseste la ceva sa fie curajos? Nu prea. I-ar mai putea admira curajul oamenii din zilele noastre?