VIII

Curajul este deci ceva de felul aratat. Dar se mai vorbeste si de alte cinci feluri de curaj. Primul este curajul civic; el seamana cel mai mult cu ceea ce numim curaj, pentru ca cetatenii par sa infrunte pericolele atat de teama pedepselor date de legi si a dezonoarei, cat si din dorinta de a se distinge. Acesta se pare ca este si motivul pentru care cei mai curajosi sunt socotiti cetatenii statelor in care lasitatea este dispretuita, iar curajul onorat. Asemenea oameni infatiseaza si Homer, de exemplu pe Diomedes sau pe Hector.

“Polydamas primul m-ar acoperi de dispret”, spune Hector. Iar Diomedes: “Caci, intr-o zi, Hector va spune-n adunare, in fata tuturor troienilor: de frica mea, fiul lui Tydeus…”

Acest fel de curaj seamana cel mai mult cu cel despre care am vorbit mai inainte, pentru ca se naste din virtute, si anume din sentimentul de onoare si dintr-o aspiratie spre frumosul moral, vrednica de stima, precum si din teama de dezonoare, ca fiind ceva rusinos.

S-ar putea include in aceasta categorie si cei ce sunt constransi de mai marii lor sa se arate curajosi; dar ei sunt mai prejos, pentru ca nu din sentimentul onoarei fac aceasta, ci din teama, si pentru ca se tem nu de dezonoare, ci de durere. Comandantii lor ii constrang la aceasta, cum spune si Hector:

“Dar celui pe care-l voi vedea ca, de frica luptei, fuge departe, sa-i intre in cap ca nu va putea cu nici un chip sa scape de caini.”

Asa procedeaza si comandantii trupelor care-i lovesc pe cei ce dau inapoi din fata dusmanului, si cei care-i aseaza pe soldati in linie de lupta in fata unor santuri sau a altor asemenea fortificatii: si unii, si altii recurg la constrangere. Dar nu din constrangere trebuie sa fii curajos, ci pentru ca e frumos din punct de vedere moral.

Si experienta pare sa fie, in cazuri individuale, un fel de curaj; de aceea, Socrate privea curajul ca stiinta. Curajul fiecaruia se manifesta in mod diferit de la caz la caz, cel al soldatilor de profesie aratandu-se pe campul de lupta. Si se pare ca in razboi multe imprejurari sunt lipsite de pericol, lucru pe care soldatii profesionisti il stiu foarte bine, dar ei apar curajosi in ochii celor ce nu cunosc situatia. In plus, datorita experientei, ei sunt mai ales capabili sa dea lovituri fara ca la randul lor sa le primeasca, pentru ca stiu sa-si foloseasca armele cu care sunt echipati, atat pentru atac cat si pentru aparare. Ei lupta ca niste oameni inarmati cu unii fara arme sau ca niste atleti cu oameni neexersati; caci, si in intrecerile atletice, nu cei mai curajosi sunt cei mai buni luptatori, ci aceia care au cea mai mare vigoare si constitutia fizica cea mai buna.

Dar soldatii de profesie devin lasi cand pericolul ii copleseste si cand sunt inferiori prin numar si prin dotare militara; ei sunt primii care se retrag, pe cand trupele de cetateni raman pe loc pana la ultima suflare, asa cum s-a intamplat in lupta de la Hermaion. Caci pentru ei fuga este ceva dezonorant si prefera sa moara decat sa se salveze intr-un asemenea mod, in timp ce soldatii profesionisti, care la inceput sa avanta spre pericol convinsi fiind de superioritatea, cand trebuie sa-l infrunte dau inapoi, temandu-se de moarte mai mult decat de dezonoare. Dar omul curajos nu este astfel.

Si mania poate fi luata drept curaj, caci curajosi par si cei ce, sub impulsul ei, sunt asemenea fiarelor ce se arunca asupra celor care le-au ranit. De altfel, oamenii curajosi sunt si ei irascibili; pentru ca mania este impulsul cel mai viu in fata pericolelor, de unde si spusele lui Homer: “prin manie i-a insuflat vigoare”, sau “i-a trezit ardoarea si mania”, sau “narile ii frematau de apriga manie”, sau “sangele ii fierbea”. Toate acestea par, intr-adevar, sa semnifice stimularea si trezirea maniei.

Oamenii curajosi actioneaza, desigur, in vederea frumosului moral, iar mania doar le vine in ajutor. Animalele, insa, o fac starnite de durere, pentru ca au fost ranite sau se tem sa nu fie; caci, daca se afla la adapost, in paduri sau in mlastini, nu ataca. Ele nu pot fi deci socotite curajoase pentru simplul fapt ca, impinse de durere si iritare, se avanta spre pericol fara sa prevada nimic ingrozitor; altfel chiar si magarii infometati ar trebui sa fie considerati curajosi, din moment ce, nici loviti fiind, nu se clintesc de pe pasune. Dar pana si oamenii ce comit adulterul sunt in stare, sub impulsul dorintei, de multe acte indraznete.

Deci nu este curajos cel ce se avanta spre pericol datorita durerii sau maniei. Dar acest fel de curaj, cel stimulat de manie, pare cel mai natural si, daca este insotit de o alegere rationala si de o motivatie, devine curaj adevarat. Pe langa aceasta, mania provoaca oamenilor suferinta, iar razbunarea placere; dar cei ce lupta din acest motiv sunt doar buni luptatori, nu si oameni curajosi, caci nu o fac in vederea frumosului moral, nici condusi de ratiune, ci din pasiune. Intre ei si oamenii curajosi exista totusi o oarecare similitudine.

Desigur, nici cei ce manifesta incredere nu sunt cu adevarat curajosi; caci siguranta lor de sine in fata pericolelor se bazeaza pe faptul ca au invins adesea si pe multi. Ei sunt totusi intrucatva asemanatori oamenilor curajosi, pentru ca si unii si altii au incredere in sine, dar, in timp ce adevaratii curajosi sunt increzatori din motivele aratate mai inainte, acestia din urma sunt astfel pentru ca se cred mai puternici si la adapost de suferinte.

La fel se intampla si cu cei aflati in stare de ebrietate, stare ce le insufla incredere. Dar daca nu se intampla ceea ce spera ei, dau inapoi; pe cand celui curajos ii este propriu sa reziste in fata a ceea ce omului ii inspira sau pare sa ii inspire teama si precedeaza astfel pentru ca asa este frumos, iar contrariul ar fi dezonorant.

De aceea si pare o dovada mai mare de curaj sa fii lipsit de teama si de tulburare in pericolele neasteptate decat in cele prevazute; caci curajul se naste mai degraba din deprindere decat din pregatirea speciala pentru a infrunta pericolul. Pentru pericolele previzibile oricine se poate pregati, cu ajutorul calculului si al ratiunii, dar in cele survenite pe neasteptate fiecare reactioneaza cum ii dicteaza deprinderile.

Curajosi par si cei ce ignora pericolul si ei nu se deosebesc prea mult de cei increzatori, dar le sunt inferiori in masura in care, spre deosebire de aceia, nu au nici un criteriu de apreciere. Increzatorii si rezista, din acest motiv, un timp, pe cand ceilalti, inselati in asteptarile lor, o iau la fuga de indata ce-si dau seama ca e altfel decat si-au imaginat, asa cum au patit argienii cand au dat peste lacedemonieni, pe care-i luasera drept sicyonieni.

Iata, deci, expuse caracteristicile oamenilor curajosi, precum si ale celor care doar par curajosi.