Capitolul asta e ultimul capitol in care Aristotel mai discuta chestii filosofice abstracte despre virtute. Dupa aia o sa inceapa sa vorbeasca despre diferite virtuti etice particulare. De fapt, daca v-ati uitat, ati vazut ca textul de saptamana asta, in care vorbeste despre curaj, nu mai suna asa de “filosofic”.

In caz ca nu stiti (sau nu va mai amintiti) cum am ajuns aici, povestea, pe scurt, e asta:

(episodul 1)
Dupa ce se gandeste la mai multe lucruri, Aristotel ajunge la concluzia ca sensul vietii tuturor oamenilor sta in scopul spre care tinde viata oricarui om – fericirea.

(episodul 2)
Intrebandu-se Aristotel cum poate orice om sa aiba o viata implinita (adica sa fie fericit), a ajuns la concluzia ca pentru a avea o astfel de viata trebuie sa te antrenezi si sa iti formezi niste “virtuti”.

(episodul 3)
Aristotel descopera ca sunt doua feluri de “virtuti” – unele tin de morala, ce e bine si rau etc., iar altele tin de gandire, inteligenta si lucruri de felul asta.

(episodul 4)
Acelasi Aristotel studiaza virtutile morale si ajunge la concluzia ca pentru a ti le putea antrena trebuie sa incerci sa gasesti in orice actiune pe care o faci linia de mijloc intre exces si insuficienta.

(episodul 5)
“Dar despre ce actiuni e vorba?” – se intreaba Aristotel. Si raspunde: “despre cele pe care le facem fiindca vrem sa le facem, nu fiindca suntem constransi; in plus, pe langa ca vrem sa le facem, sunt actiuni pe care am decis in mod constient sa le facem.”

Moment in care publicul spectator ar putea sa inceapa sa se planga ca Aristotel trage de timp. Desigur, nu e adevarat. Aristotel nu trage de timp. Doar ca vrea sa examineze fiecare lucru pas cu pas, cu multa grija.

Ok. Trec la capitolul V. Inceputul e limpede: Aristotel sustine ca in domeniul virtutilor etice totul depinde de noi. Depinde de noi sa facem fapte frumoase sau sa nu facem fapte urate (daca depinde de noi sa actionam, tot de noi depinde sa ne si abtinem).

Pentru asta Aristotel da si un argument, pe linia: daca n-ar depinde de noi, de ce sa mai existe pedepse si recompense? La asta s-ar putea insa raspunde: bine, dar oamenii au facut pedepsele si recompensele, si ei s-ar putea sa se insele.

Nu ma gandesc acum la chestii superfilosofice de genul libertate /vs./ determinism, ci la cazuri simple, in care oamenii spun “nu mi-am dat seama ca fac ceva rau”, dar tot sunt pedepsiti. Unele dintre cazurile astea apar si pe lista lui Aristotel.

Mai pe scurt: nu stiu daca poti justifica afirmatia ca o actiune e imorala pe baza faptului ca e pedepsita. Daca asta e ceea ce incearca sa faca Aristotel aici, atunci cred ca greseste.

Apoi vine la Aristotel o comparatie interesanta intre viciile corpului si viciile sufletului. Daca esti orb din nastere, atunci nu are sens sa ti se reproseze ceva, dar daca ai orbit din vina ta (fiindca te-ai masturbat prea mult in fata unui monitor foarte mic, sa zicem), atunci ti se poate reprosa ca ai ajuns in situatia asta.

Iar daca in situatia respectiva te sui la volan si calci zeci de pietoni, e limpede ca esti imoral. Degeaba zici “nu mi-am dat seama”.

Asta pe linia viciilor corporale. Dar cum functioneaza analogia asta? Exista orbi din nastere. Exista si egoisti din nastere? Si daca da, atunci actiunile pe care le fac ei datorita egoismului nu mai sunt imorale? Nu inteleg.

Dar poate Aristotel nu vrea sa spuna asta. Poate analogia lui nu merge asa departe. Viciile sufletesti sunt doar deprinderi proaste cu care te alegi in timpul vietii, iar daca nu ai grija sa nu ti le formezi, e vina ta.

Sigur? Cu unele vicii te poti alege in copilarie, fara sa-ti dai seama. E tot vina ta, sau a celor responsabili de educatia ta? Cealalta analogie a lui Aristotel, cu omul care ajunge bolnav rau fiindca n-a respectat sfatul medicilor sugereaza un raspuns: “daca aia care te educa nu-ti spun sa nu faci X sau Y, e vina lor; dar daca iti spun si tu nu ii asculti, e vina ta.”

Apoi Aristotel se gandeste la un oponent care i-ar spune ca toti oamenii vor sa faca doar lucruri bune, dar nu stiu ce (sau care) e binele & stuff like that. Iar raspunsul lui pare sa fie: pai tot raspunderea ta e si sa stii ce e binele! Daca nu stii, e vina ta.

Deci virtutile sunt voluntare si la fel sunt si viciile – asta e concluzia lui Aristotel. Adica depinde de noi sa ne formam anumite inclinatii de a ne purta intr-un fel sau altul (“virtuti” pare sa fie un nume pentru inclinatiile astea).

Deci are rost sa ne batem capul si sa incercam sa devenim mai buni, fiindca putem deveni mai buni (in sens moral). Asta inteleg ca e morala analizei lui Aristotel din capitolul asta.

Sigur, s-ar putea spune ca nu e mare lucru, fiindca toata lumea era gata sa accepte concluzia asta de la bun inceput. Dar pentru filosofi nu conteaza prea mult ce crede “toata lumea”. Ei vor sa se gandeasca, sa se lamureasca si sa se convinga singuri de anumite lucruri. 🙂