[textul e aici]
Sa ne reamintim unde am ajuns cu povestea, fiindca am facut o pauza. In cartea I mr. A ne-a spus ca sensul vietii e sa fii fericit si dupa aia ca trebuie sa intelegi ce e fericirea pentru a putea fi fericit si apoi ca fericirea nu are cum sa stea in placere ci sta intr-o activitate a sufletului in acord cu virtutile.

Asta suna cam ciudat, dar am spus ca poate ne mai lamurim pe parcurs. Cica sunt doua feluri de virtuti – etice si dianoetice, iar in cartea a II-a Aristotel a vorbit despre virtutile etice – alea care te fac un om moral.

Adica: pentru a putea fi fericit trebuie sa fii un om bun. Iar pentru a fi un om bun trebuie sa stii sa te porti in felul cel mai misto in fiecare situatie in parte. Principiul general, zice Aristotel, e sa incerci sa pastrezi tot timpul echilibrul intre extreme.

Iar in cartea a III-a e vorba tot despre virtuti etice. In primul capitol Aristotel incepe sa vorbeasca despre actiuni voluntare si actiuni involuntare. De ce? Fiindca, spune el, actiunile involuntare nu pot fi condamnate, pur si simplu, desi la prima vedere sunt imorale.

Iar aici vorbeste despre cazuri in care un om trebuie sa faca un lucru nashpa pentru a-si salva familia. Intr-un sens, vointa lui ii misca in situatia respectiva corpul, dar el e constrans de o amenintare. Pornind de la exemplele lui Aristotel am ajuns, bineinteles, sa ma gandesc la Sofie’s Choice (tipa care trebuie sa aleaga in lagar care dintre copiii ei sa fie gazat si care sa ramana in viata).

Exista situatii in care constrangerea nu e fizica, bineinteles. Intr-un sens, actiunile tale sunt efectul vointei tale de a actiona. In alt sens, tu nu vrei sa faci ceea ce esti constrans sa faci.

Daca Gramo ar fi pus sa-si sugrume pisica sub amenintarea ca daca nu face asta, intreaga omenire va fi rasa de pe pamant, probabil ca i-ar face de petrecanie bietei pisici. Dar asta impotriva propriei vointe.

Aici sunt probabil doua sensuri ale lui a vrea – a vrea sa iti misti corpul e una, a vrea sa realizezi o anumita actiune e alta. In al doilea caz trebuie sa urmaresti un scop. In fine,…

Aristotel discuta si despre ce e o constrangere si ce nu e o constrangere (lucrurile placute, in vederea carora face uneori fapte urate, nu sunt constrangeri 🙂 ).

E interesant ceea ce spune el mai departe despre actiunile facute din ignoranta. In momentul in care am facut actiunea nu stiam ce consecinte proaste ar putea avea, deci nu putea “sa vreau sa se realizeze” consecintele alea (de care habar n-aveam).

Cu toate astea, zice A, daca nu am remuscari dupa producerea consecintelor e ca si cand eu as fi vrut sa fac actiunea respectiva, avand in vedere toate consecintele ei. Exemplu: arunc din neglijenta o coaja de banana pe jos; trece un cersetor, aluneca pe ea si cade; eu nu-mi regret fapt, fiindca ii urasc pe cersetori.

Verdictul lui Aristotel: e ca si cand ai fi aruncat coaja pe jos special ca sa-i faci rau unui cercetor. Oare e chiar asa?

In orice caz, nu e limpede care e relatia dintre a actiona voluntar (in sensul lui Aristotel) si a actiona intentionat (in felul in care vorbim in zilele noastre).

Iar cu argumentul din incheierea capitolului (ca actiunile in spatele carora stau niste porniri, dorinte, nervi s.a. chestii subiective nu pot fi considerate involuntare, fiindca atunci ar trebui sa spunem ca tot ceea ce fac copiii e involuntar) am fost de acord.