[10x pentru text Andrei!]

Astăzi este marţi, 28 decembrie 2004, o zi aproape ca oricare alta. Sunt cazat la o cameră de hotel din Băile Herculane, care se numeşte, culmea, tocmai Hercules… Ce chestie, nu-i aşa? De fapt, tocmai astăzi am călătorit sute de kilometri până aici. Obositor, nu-i aşa? Pe drum, am încercat să facem timpul să treacă mai repede, punând două CD-uri şi jucând Fazan.

Înainte să pornim cu adevărat pe drum, am aflat, de la sora mea, că M este prietena tatălui şi că vom fi la hotel cu ea, împreună cu toţi cei de la VOUĂ şi juniorii. Dar, cum toţi băieţii şi bărbaţii sunt consideraţi de fete şi femei ca fiind copii, au trebuit să vină şi mamele şi soţiile lor. Aşa se face că, din noi toţi, am rezultat un grup mare, vesel şi gălăgios, cei mai mulţi fiind destul de energici, după părerea mea, căci sunt mai retras şi mai lipsit de energie. Acest lucru iese în evidenţă cu diverse ocazii.

Faptul că nu prea reuşesc să mă fac cât mai bine înţeles mă întristează şi mă face să mă întreb cum să-mi îmbunătăţesc dicţia cu care m-a afurisit soarta asta… Problema e că nici eu nu prea reuşesc să înţeleg din prima ce mi se spune, aşa că… se vede că am motive de frustrare. Dar să lăsăm problema şi să ne gândim la altceva.

Am venit cu toţii pe aici ca să ne petrecem Revelionul 2005 cu prietenii. De altfel, aşa e obiceiul, nu?
Eu aş vrea să văd concertul Nightwish la televizor, special pus cu această ocazie.

O altă problemă: mă cam lasă memoria, iar asta nu prea se întâmpla înainte. De exemplu, am uitat numele unora şi toate datele de naştere, neţinând minte decât unele zodii (europene la unii şi chinezeşti la alţii). Dar ştiu că înainte aveam memorie de elefant (se spune că elefanţii nu uită nimic, dar nu se ştie asta sigur), iar asta mă face să mă simt cam prost. O scuză, totuşi: nu i-am mai văzut de la Revelionul 2003, adică de doi ani, cu excepţia familiei P şi a lui Boo-Boo, adică patru persoane… şi atât… Bineînţeles, nu e de ajuns, dar cine le are pe toate?

Nu ştiu dacă vreau ca cineva să citească ce am scris aici sau nu, dar… mai bine ţin scrisul pentru mine, că mi-am aşternut o parte din trecut şi, oricât de banal ar fi acel trecut, întotdeauna am preferat să-l ţin cât mai ascuns, să fiu cât mai misterios.

În orice caz, am avut ocazia de a întâlni figuri cunoscute şi noi: cei doi Bogdan, Crisanti, Puiu, familiile C, P şi alţii, că nu stau să-i enumăr pe toţi. După ce ne-am cazat cu toţii, la ora 19 eram toţi la restaurantul hotelului (la care trebuia să ajungi coborând o scară şi urcând două), cu aceeaşi veselie care a consacrat VOUĂ. După aceea, ne-am dus care încotro, la camerele noastre.

Băieţii „mari” fac cele mai mari nebunii, n-am înţeles niciodată care e rostul sau motivul. Zic ei că aşa se distrează, dar nu aşa înţeleg eu distracţia, mie îmi plac mai mult jocurile pe calculator, filmele, jocurile de cuvinte, căutarea şi găsirea de noi informaţii (mai ales Internet-ul) şi altele, fără să trebuiască să distrug ceva sau să fac glume pe seama altora. Bine, îmi plac glumele cu blonde, militari, Bulă, Bubulina şi Globulă, dar asta e altceva. Lor le plac porcăriile de tot felul, cum ar fi să spună cuvinte obscene şi să râdă fiindcă le-au auzit sau spus. Cred şi eu că ei ştiu că sunt ofensatoare, doar nu era să le spună la toţi, dar… mă face să mă gândesc că lumea nu e aşa de frumoasă, ci e perversă polimorfă. De ce n-or apărea bancuri cu zoofili, de exemplu? Cred că la astea ar râde oricine se consideră realist, cunoscător al lumii. De fapt, am debitat o prostie, că la bancuri râde toată lumea, nu-i aşa? Şi nu numai cu zoofili, dar şi cu ceilalţi parafili: pedofili, xenofili, xilofili şi alte chestii considerate scârboase, ciudate de către unii, dar parcă îmi vine şi mie să râd din cauza lor. Concluzia: lumea este perversă polimorfă.

Primul care a citit aceste rânduri a fost Kostas, care a zis că e mişto, că am talent şi altele, lucru pe care l-am luat drept încurajare…

Azi e miercuri, 29 decembrie 2004. Aşteptam să treacă odată ziua, dar mă plicti-seam atât de tare (mai ales că nu aveam nici televizor, nici cu cine sta de vorbă), încât m-am apucat să debitez în scris orice-mi trece prin cap.

Am aflat că apartamentul în care stau avea şi un televizor, dar nu este nicăieri pe-aici. Am întrebat grupul cu care am venit dacă ştie cineva unde se poate uita la televizor. Nimeni n-a ştiut, însă nu mi-a trecut prin cap să întreb şi personalul hotelului, dar cred că nici ei nu ştiu, fiindcă a venit o cameristă la mine şi m-a întrebat dacă am televizor la 308 şi am zis că nu, după care am intrat în cameră şi m-am apucat să scriu.

Au venit Radu şi Ion. Primul m-a întrebat ce fac şi i-am răspuns, la fel de simplu, că scriu, apoi i-am arătat ce am scris cu o zi înainte, spunându-i că, dacă vrea, să citească. S-a uitat un moment şi m-a întrebat dacă îmi place Nightwish şi am zis că da. Apoi Ion m-a întrebat dacă sunt rocker. La început, nu l-am înţeles şi l-am întrebat pe Radu ce-a zis, iar el a repetat întrebarea. Am răspuns că mai ascult HIM şi alte formaţii rock, apoi „Da, sunt rocker.” Mimica lui Radu mi-a dat de înţeles că e cam vexat de „descoperirea” asta. Ion n-a arătat nimic, doar se preocupa de părul lui ridicat, în faţa oglinzii. Radu mi-a spus că îi place doar Nemo, nimic altceva rock. Eu i-am zis:
– Şi mie.

Dar parcă n-a contat. Tot el, înainte să plece, m-a întrebat dacă vreau să mă duc la înot, eu am spus nu, apoi mi-a spus (nu cu aceste cuvinte) că e îngrijorat de aparatul lui de fotografiat, că e deschisă camera. I-am zis că n-o să-l ia nimeni şi a insistat:
– Sigur?

Iar eu, ca să-l liniştesc, am ridicat degetul mare în semn de „Bine, nu-ţi face griji.” Şi el, mai uşurat, a ridicat degetul mare şi a plecat. Am adăugat (cred că în gând):
Nu-ţi face griji.

Iarăşi am rămas singur într-un apartament de hotel din Băile Herculane. Nu mi se pare deloc mişto: covor murdar, ferestre şi uşi vechi, cu găuri (!) – sau doar mi se pare mie – fiindcă e frig şi niciodată nu suport o cameră frigorifică. Măcar noaptea caloriferele sunt mai calde. Uite ce mi s-a întâmplat noaptea trecută…

M-am dus la culcare la ora 23, ceea ce pentru ei este devreme, datorită energiei cu care i-a binecuvântat soarta. Poate eu sunt mai bătrânesc, însă am sperat ca asta să nu conteze, cel puţin, nu în ochii lor. Pur şi simplu, m-au înnebunit luminile aprinse şi bubuiturile pe care le-am auzit, deşi nu ar fi trebuit, ceea ce însemna că făceau o zarvă teribil de mare. Din cauză că lumina de la mine în cameră era stinsă, se vedea că era aprinsă în celelalte părţi ale apartamentului prin pragurile uşilor camerei. Când mai pui la socoteală şi faptul că patul nu era cum trebuie, adică să fie comod, îţi dai seama că am avut o noapte de coşmar… Am reuşit să adorm pe la 1 sau 2, nu ştiu precis…

M-am sculat pe la 6, pentru nevoile mele de curăţenie, apoi mi-a trecut prin cap să văd ce fac adormiţii ăştia… Ce-am văzut în întuneric, atât cât am putut: cel puţin trei băieţi stăteau înghesuiţi pe două paturi alăturate, iar asta m-a făcut să mă gândesc la porcării de genul:
– Ăştia au făcut sex în grup?

Chiar îi cred în stare de aşa ceva, fiindcă, după zarva aceea, îmi închipuiam (de-aş fi subliniat asta la timp, câte aş fi prevenit), că s-au îmbătat, iar la beţie, adolescenţii sunt în stare de orice, chiar şi să se convertească la homosexualitate sau bisexualitate…

Mă, înţelegi când spun că lumea e perversă? Am cunoscut multe cazuri, fictive şi reale, legate de tot felul de activităţi sexuale, aşa că obiecţiile nu-şi găsesc locul pe-aici… Fiecare are felul său de a fi, iar asta nu se discută, exact ca şi gusturile. Ştiai că, în unele orăşele din America, dacă se află că eşti homo sau lesbi, te condamnă la moarte şi te spânzură? Să vezi ce prostie: cum să spânzuri un om, oricât de diferit ar fi el? Este ca şi cum l-ai spânzura fiindcă are alte gusturi… culinare, să zicem, dar nu pentru că ar fi un criminal. Ei, cine-i mai rău? Cel homo sau cel care are ceva împotriva lui, din cauza homofobiei, a diferenţei? Să nu fiu greşit înţeles: pot să fiu de partea LGBT (Lesbians, Gays, Bisexuals and Transsexuals) fără să fiu ca ei. Clar? Îmi pasă ca omul de lângă mine să fie deştept, cu bun-simţ şi cu alte calităţi, indiferent dacă e hetero sau nu, numai să ştie cum să se poarte.

De aici încolo n-a mai citit nimeni… azi e luni, 3 ianuarie 2005.

A doua zi: după ce am scris tot ce am scris în acea zi, cei de-o seamă cu mine au înţeles că am inventat unele chestii de dragul amuzamentului şi ei chiar s-au amuzat, apoi m-au întrebat dacă ăsta e felul meu de a mă descărca şi eu am zis că da. Am făcut prostia de a le da şi părinţilor ceea ce am scris, iar asta a avut drept urmare un scandal. Şi eu habar n-aveam de nimic. Până când a venit sora mea şi, printre invective, mi-a spus cam ce se întâmplă: toţi adulţii din grup au luat de bună tot ce am scris. Apoi ea m-a întrebat de ce a trebuit să le dau şi lor ce am scris, că s-au supărat toţi. Mamma mia, nu mi-a venit să cred ce am auzit…
– Sunt părinţi, au şi ei o vârstă… Eşti un prost, un idiot!
Eu am replicat:
– Dar i-am dat lui Biţă şi i-am spus să-mi dea înapoi foaia.
– Nu contează, tot hotelul a aflat. Să nu mai scrii nimic, bine?
Au venit la mine Radu, Ion, Syntiche şi Kostas, ultimii doi fiind destul de ofticaţi, săracii…

Toţi au spus ceva de genul:
– Mama n-are nimic cu asta, dar tata s-a supărat…
Parcă am mai auzit asta undeva, cândva… dar nu mai ştiu de la cine. În orice caz, m-am apucat să scriu ceva de împăcare. Prin urmare…

Trebuia să scriu ceva din scrisoarea aceea pentru părinţi. Mi-a dispărut foaia şi am căutat-o în toată casa, dar nu era nicăieri. Intenţia mea era să împac generaţiile… şi (de ce nu?) să schimb măcar o parte din lume, să o fac mai tolerantă… Sunt ca un copil: dus rău de tot, un fraier (poate cel mai mare din lume)… Cel puţin, aşa mă caracterizează sora mea, pe lângă ce am scris mai sus… Acum ascult Metallica, Am I Evil… Mă întreb dacă sunt un diavol… Diavolii-oameni sunt cei care nu se pot controla, emoţiile lor intense fiind cauza faptelor lor cu urmări nefaste… indiferent dacă ştiu asta sau nu, fac ce vor, pe când eu scriu ce vreau, indiferent de orice… Nu prea are sens ce scriu, nu-i aşa? Este 00:30… o noapte târzie, condimentată cu muzică rock, exact pe gustul meu… Stau şi aştept… oare ce aştept? Nici eu nu ştiu… Să-ţi spun ce mi s-a întâmplat acum o jumătate de oră sau trei sferturi, mai ştiu eu cât a durat… Mie mi s-a părut o veşnicie…

Fiindcă tot mă plimbam prin casă după foaia aceea, Genţiana (sora mea mai mică) a venit la mine în cameră, vrând să ştie ce am scris. I-am zis:
– O scrisoare de împăcare.
– Ai dat nume?
– Nu. De fapt, nu în legătură cu ce am scris…
– Pe cine ai pomenit?
– Pe Radu…
– Şi altcineva?
– Contează?
– Zi-i!
– Pe Kostas… şi pe Ion… Am scris că Radu mi-a spus că s-a rezolvat totul şi că toată lumea e bine dispusă, Ion s-a calmat după ce a citit primele rânduri, iar Kostas n-a arătat nimic.
– Ai scris ceva şi despre mine?
– Da, că erai supărată şi că nu vreau să fii aşa.
– Cred că dacă îi iau la rând pe toţi, ai fi spus că ai scris şi de ceilalţi: Crisanti, Puiu şi cine s-o mai nimeri. Ţi-am mai spus că nu trebuia să scrii nimic, idiotule.
– Dar era o scrisoare de împăcare, nu văd nimic rău în asta…
– Ştii că s-au înrăutăţit lucrurile de când ai dat-o s-o citească?
– Cum aşa?
– Păi, nu trebuia să se afle că le place băutura.
– Dar am scris că mi-am închipuit, deci era ficţiune… Şi apoi, ce dacă s-a aflat?
– N-o să ne mai lase împreună. Cui i-ai dat foaia?
– Nu mai ştiu…
– Nu ştii pe ce lume trăieşti?
– Dar ce contează cui i-am dat? Oricum au citit toţi…
– Zi-mi cui i-ai dat.
– Nu mai ştiu… Lui Biţă, parcă… sau lui Sile… (mă gândeam că erau atâtea feţe)
– Lui Sile? (s-a uitat chiorâş la mine)

Am dat din umeri că nu ştiu.
– Eşti dus rău de tot… Trebuia să fi evoluat până acum, dar creierul tău e atât de mic (arată cu degetele cât de mic). Tu nu ştiai cât rău făceai numai când scriai? Ai idee cât de înţelegători au fost ăştia? Eşti incredibil de norocos. Trebuiau să te izoleze…
– Unde? La o casă de nebuni?
– Eu vorbesc serios şi tu râzi…
– Mă, dar tot ce scriam eu erau doar impresii, nu era nimic atât de important…
– Pentru tine, dar ei nu sunt ca tine. Înţelegi că eşti prea diferit, nu?
– Păi, tocmai asta îmi place la mine, că sunt diferit! (voiam să plec, dar ea m-a ţinut de mânecă)
– Stai aici! Ştii ce e aia evoluţie?
– Da, o îmbunătăţire. Poate chiar mă crezi prost…
– Da, te cred prost, pentru că aşa te-ai dovedit! Uite, o evoluţie să se vadă la tine… (mări distanţa dintre două degete)
– Şi cine să vadă evoluţie la mine? m-am repezit eu.
– Exact, cine… (îşi agită degetele)
– Păi, tu de ce crezi? Fiindcă nu s-a uitat nimeni atent la mine! m-am burzuluit.
– Mă rog, să ai şi tu grijă ce scrii, că nimeni nu e ca tine. Nimeni nu e obişnuit să fie singur.
– Să se obişnuiască, că eu asta am făcut…
– Ei au prieteni, dar tu nu ai.
– Fiindcă am fost dezamăgit de toţi. Am fost dezumanizat…
– Tu, singur, te-ai dez-uman-izat (în timp ce spunea, încerca să nu greşească şi a reuşit), cu creierul şi cu mâna ta. Şi apoi, ai Bac-ul anul ăsta, la ce facultate mergi?
– Nu ştiu…
– Aşa cum spuneam…
– Te rog…
– Da, îţi înţeleg situaţia, dar trebuie să fii undeva. La ce materii ştii ceva?
– La română… şi la engleză…
– La română, poate că ştii ceva. Dar la engleză, nu ştii nimic din gramatica aia. Mă rog, poate la literatură ştii câte ceva, dar în nici un caz la gramatică…
– Stai puţin, am încercat s-o mai domolesc din avântul de critici, pe ce te bazezi când spui că nu ştiu deloc gramatica engleză?
– Pe toate…
– Care toate?
Acum e rândul ei să dea din umeri.
– Ştiai că Crisanti o să dea la o facultate de limbi străine? a întrebat Genţi.
– Bravo ei! Şi?
– Păi, şi ea dă Bac-ul anul ăsta, ca şi tine. Numai că ea e mai hotărâtă, a citit o carte în engleză, dar tu? Nu faci nimic, să înveţi nici atât. Cum mai dai Bac-ul?

Am dat şi eu din umeri.
– Printr-un noroc chior, ziceam cu jumătate de zâmbet.
– Ar trebui să dai la o facultate mai uşoară. A.S.E.-ul e cel mai uşor. Mai ştiai că la facultate nu faci mai mult de patru ore pe zi?
– Nu, nu ştiam…
– O mai ştii pe Luminiţa de la mamaie? Ea face 2-3 cursuri pe zi, maxim 4. Ai văzut că studenţii mai şi lucrează, nu?
– Da, dar de câte ori îi vedeam, mă întrebam cum de aveau timp pentru lucru. Acum ştiu…
– Şi dacă n-o să iei Bac-ul, ce-o să faci?
– Afaceri…
– Nu vezi şi tu… Hai, zi-i, cu ce o să faci… afaceri? (a făcut o mutră cam vexată)
– Cu scrisul… Ştii ce mult îmi place să scriu…
– Da, dar pentru asta o să ai nevoie de publicitate, pentru care o să-ţi trebuiască o grămadă de bani. Ai tu aşa ceva?
– Nu, credeam că editura se ocupă de treaba asta.
– Nu, dragă Andrei, nu. Editura se ocupă numai de ce o fi pentru a face cărţi, să le multiplice, să le publice, cum o fi. Oricum, eşti aiurea de tot. Ai văzut că „Harry Potter” are multă publicitate…
– Da, dar autoarea cărţilor ăstora, când a scris primul roman, era săracă, avea datorii. Şi a reuşit. Aşa vreau să reuşesc şi eu.

Pe-aici se termină discuţia noastră, când Genţi se strâmba din nas, iar mama a chemat-o şi eu m-am apucat să scriu la calculator tot ce mi s-a întâmplat… Am 19 ani şi n-am realizat nimic… ratatul perfect ar avea vârsta senectuţii, dar nici o realizare… aşa că mai am o viaţă în faţă până să ajung sus sau jos. Sus, adică realizat, sau jos, adică ratat. Realizat din punct de vedere material şi afectiv, ratat din acelaşi punct de vedere. Dar numai o variantă, fără nici un compromis care să afecteze în vreun fel liniştea sufletească, a mea şi a altora. Numai timpul poate să-mi răspundă la multe din întrebările pe care le pun în acest moment. Acum e târziu (02:15) şi trebuie să mă culc. Noapte bună!

Astăzi, 5 ianuarie 2005, scriu despre ce s-a întâmplat mai departe. S-a aflat ce s-a întâmplat atât pe 30 decembrie, cât şi pe 3 ianuarie. Pe 31 n-am mai scris nimic, nici pe 4. Ieri n-a fost nimic deosebit, cel puţin o spun din cauza amneziei care mă apucă aşa cum îi apuca şi pe Doctor Jekyll şi Mister Hyde. Într-o zi sunt unul, într-alta sunt altul, poate din cauza Ascendentului meu în Gemeni. Unii astrologi consideră că există cazuri în care Ascendentul poate avea o influenţă mai mare decât zodia în care ne-am născut. Semnul în care era Soarele în momentul naşterii noastre e cel care ne dă indicii despre personalitatea noastră, determinat de ziua şi luna naşterii, pe când Ascendentul este semnul care răsare în momentul naşterii – deci e determinat de ora în care s-a născut respectivul – şi oferă indicii despre felul în care ne descurcăm în viaţă, impresia necunoscuţilor despre noi şi impresia pe care o avem despre ceilalţi, uneori mai este numit şi „expresia binelui”.

M-am uitat la ceas şi am văzut că e 17:00 fix. Ştii superstiţia conform căreia dacă ai văzut un ceas arătând o oră fixă, cineva te iubeşte? În ultima vreme, văd tot mai des ceasuri care au minutarul la fix sau terminând cu 00. Oare chiar există cineva care mă iubeşte? Cine este misterioasa mea dragoste, iubire? La un moment dat, când am văzut un număr de înmatriculare mai rar, B 11 XXX (cifre şi litere care se repetă – 11 este numărul meu norocos după data naşterii), mi-am dorit să iubesc şi să fiu iubit. La o secundă după aceea, m-am uitat la o oglindă şi m-am întrebat: „Cine l-ar place pe urâtul care se uită la mine?”. Am nevoie urgentă de serendipity, adică de noroc chior în dragoste. Nu m-am uitat la film, dar sunt sigur că mi-ar plăcea la nebunie. Numai să fiu invitat de… sigur, de cine altcineva? De persoana care mă place. Dacă nu ştiu sau nu-mi dau seama că mă place, atunci poate să-mi trimită sugestiv un CD cu filmul acesta sau să mă invite să vedem filmul împreună. Dar acest lucru să facă numai cineva care ştie ce este discreţia. Dacă văd că prea multă lume îmi face avansuri din astea, o să-mi dau seama că e o glumă proastă la mijloc. Bineînţeles, cui i-ar plăcea să fie în locul meu? Sunt sigur că nimănui. Dacă acest lucru se întâmplă prea devreme, acelaşi lucru, chiar dacă e vorba de o singură persoană. Când scriu „persoană”, de obicei mă gândesc la o fată, dar mă întreb dacă nu cumva… Sper că nu. Nu vreau să mi se întâmple lucruri penibile, de-aia vreau discreţie, şi încă la standarde mari, căci o singură dezamăgire e de-ajuns să mă facă să dau înapoi. Cine ar vrea asta, în special unul care îşi doreşte serendipity? Atâta retorică merită încheiată cu ceva de genul…

LA REVEDERE!