Gramo did it. A fost o experienta foarte ciudata. Probabil pescarusul avea niste probleme, fiindca n-a zburat cand ne-am apropiat de el:
Iar acum uitati-va ce ochi are si cum priveste:
Ce exprima privirea aia? E superweird. Gramo s-a simtit foarte inconfortabil. S-a simtit ca si cand ar fi un intrus pe planeta pescarusilor.
Ca si cand pescarusul ar fi spus: “Bai penalilor, ce va tot agitati pe aicea cu aparatul vostru de fotografiat de doi bani? Noi, pescarusii, suntem de mult mai mult timp aici decat oamenii. Voi sunteti varza, habar n-aveti de nimic.
Nu stiti decat sa faceti mizerie si sa distrugeti toate chestiile faine. Imbecililor! Sa va fie rusine! Hai, carati-va de-aici!”
De fapt, textul asta nu se potriveste. Pescarusul ar fi mai demn. S-ar exprima cu asprime nedisimulata, dar ar fi politicos.
Sau nu s-ar exprima in nici un fel. Adevarul e ca a fost prima data cand Gramo a fost izbit de diferenta dintre privirea animalelor de companie si privirea unei vietati salbatice.
Cand iti inchipui ca pescarusul ar vorbi, deja il imblanzesti. Privirea aia care te strapunge nu-i a unei fiinte care ti-ar vorbi vreodata. Nu-i a unui pescarus din povesti. E a unui pescarus real. Pe care nu o sa-l poti intelege niciodata.
Eram la mare, ma plimbam pe faleza, cand un pescarus a fost lovit de o masina. A cazut pe marginea trotuarului. Am stat doua secunde sa ma gandesc si l-am luat in brate. L-am mangaiat, i-am pipait aripile…nu parea sa aiba nimic rupt. Era insa ametit. L-am tinut vreo zece minute, apoi mi-am zis ca trebuie sa fac ceva ca sa poata zbura din nou. L-am ridicat la nivelul fetei si l-am miscat incet si grijuliu de sus in jos…de sus in jos…indreptat catre mare…ca si cand ar zbura. Si-a intors capul, s-a uitat la mine, a dat de doua ori din aripi si a zburat. Niciodata nu m-am simtit mai utila ca atunci. Deci, eu am privit un pescarus in ochi si nu, nu semana cu privirea celui prezentat de voi…era recunoscator…pentru un moment chiar nu am mai tinut cont ca suntem specii diferite…el imi zicea multumesc, eu ii ziceam cu placere…
@Ioana Sima: frumos! in fine, probabil fiecare pescarus are personalitatea lui; poate cel pe care l-ai intalnit tu era mai prietenos;
cel pe care l-am intalnit noi era salbatic si ursuz; am vrut sa-l ajutam, dar parea sa se streseze groaznic daca ne apropiam prea mult de el (fotografiile le-am facut folosind zoom-ul);
nu reusea sa zboare, asta era clar; cand ne-am intors din plimbare, pe acelasi drum, nu l-am mai vazut; probabil s-a descurcat singur;
morala mai “filosofica”, pentru Gramo, a fost ca poate umanizam prea mult vietatile din jur;
cand spui ca pescarusul tau era recunoscator… well,… noi stim ce inseamna ca un om sa fie recunoscator; dar stim cu adevarat cum e ca un pescarus sa fie recunoscator?
simte un pescarus recunostinta? la fel ca un om? sigur? ne putem pune vreodata cu adevarat in pielea unui pescarus?
Astea sunt intrebari la care nu o sa se gaseasca raspuns niciodata…poate daca ma voi reincarna in pescarus intr-o alta viata o sa va spun 🙂 oricum mie imi place sa cred ca mi-a fost recunoscator, asa cum e catelul meu cand ii dau de mancare sau cand il plimb. probabil ca daca nu as fi fost in momentul acela acolo, lucrurile s-ar fi petrecut altfel. cine stie, poate ca pescarusul meu nu m-ar mai fi lasat sa il ajut, poate ca s-ar fi uitat plin de scarba la mine, pentru ca nu fusesem acolo in momentul accidentului si nu as fi inteles cu adevarat drama prin care trecea… poate ca umanizam prea mult vietatile din jur, dar daca nu am face-o ce fel de oameni am fi? ce suflet am avea?
@Ioana Sima: pai, ce, nu ne pasa de animale decat daca ne inchipuim ca seamana cu oamenii? adica,… putem sa acceptam ca nu sunt ca noi, dar asta nu inseamna ca n-ar trebui sa ne pese de ele 🙂
Cand m-am referit la umanizat, am vrut sa spun ca trebuie sa tratam animalele la fel cum ne-am comporta cu unii de-ai nostri…acceptand bineinteles ca nu sunt ca noi…e vorba de respect reciproc…:) OMG!!!
Am acasa, in Constanta, un prieten pescarus care vine zilnic si manananca de pe balcon meu