Initial voiam sa intreb “ce e familia, in afara de o marca de pateu de ficat?” Dar m-am razgandit. M-am gandit la obligatiile copiilor fata de parinti. Si apoi m-am gandit ca sure, daca nu-ti ajuti parintii la batranete se considera ca esti nashpa. Dar nu e ca si cand ti-ai ucide victimele dupa ce le violezi, nu?
Uneori esti nashpa in sensul ca arati nashpa. Despre fazele astea nu vreau sa vorbesc. Alteori esti nashpa fiindca faci o chestie imorala: furi, omori etc. Alteori fiindca faci o chestie nepoliticoasa: te beshi zgomotos in timp ce saruti mana gazdei.
Nu e acelasi lucru. Cand incalci niste reguli de politete nu faci, intr-un sens, nici un rau. Nu incalci drepturile altcuiva, nu-i iei proprietatea, libertatea, viata sau altceva.
Atunci: cum e cu obligatiile fata de parinti? Sunt mai degraba ca niste reguli de politete, ca niste chestii pe care tre’ sa le faci fiindca asa e obiceiul in societate & stuff like that? Sau esti dator sa faci anumite lucruri fata de parinti si daca nu le faci inseamna ca esti un om rau?
Mai e ceva care ma incurca, da’ nu spun nimic deocamdata, ca poate e o poveste care nu intereseaza pe nimeni 🙂
ba zic ca ne intereseaza 😀
Toate obligatiile fata de parinti sunt iesite din egoismul genitorilor care nu pot oferi neconditionat afectiune. Datoria fata de parinti este un obicei pervers. In Romania aceste afirmatii par impertinente si nerecunoscatoare fata de cei care “s-au sacrificat pt noi”. Dar suntem inca sub jugul mai multor modele culturale ale “sacrificiului” de la crestinism pana la mama prea buna Elena Ceausecu. Din pacate cel putin in cazul “crestinismului mioritic” sacrificiul este un model prost inteles, el nu ar trebui sa subjuge ci sa elibereze. La fel stau lucrurile cu relatia parinti copii. In primul rand copiii n-au cerut nimic si din moment ce au aparut pe lume din dorinta parintilor, minima decenta este sa fie invatati sa traiasca si nu antrenati pentru a-i sterge la fund pe parinti. Trist este ca afirmatiile acestea socheaza in societatea romaneasca dovada a ignorantei fata de minime cunostinte in psihologie si psihanaliza, cunostinte pe care eu le-as numi “igienice”. Din punctul asta de vedere traim intr-o societate neigienica in care inca parintii isi devoreaza copiii incalcandu-le drepturile, furandu-le proprietatea, liberatatea si viata.
Cu politetea e altceva.
“Cand incalci niste reguli de politete nu faci, intr-un sens, nici un rau.”
Mi se pare corecta formularea. Unii o numesc “relativizare” a raului, altii considera ca e necesara delimitarea unui univers de discurs. Dar daca am convenit ca e rau sa incalci regulile de politete, atunci, din acest punct de vedere, faci un rau daca beshi in timp ce saruti mana gazdei. Din alt punct de vedere moral, lucrul asta e indiferent. La fel in cazul in care privezi pe cineva de libertate, dar in mod elegant: e rau ca i-ai incalcat un drept, dar din p.d.v. al regulilor de politete e indiferent. Victima va declara reporterilor (in caz ca scapa): “da, e adevarat, m-a sechestrat pe parcursul a patru ani, da’ ce gentleman…Imi aducea flori dimineata si-mi sarut mana. Fara sa bese”.
Acum, ma gindesc ca am putea totusi sa ne dam seama de ce soi (univers de discurs moral) sunt aceste “obligatii”, cercetind cum ne apar noua, in suflet. Sau mai analitic, cum le numim: daca le numim “obligatii”, tin de ceva exterior noua, prin urmare, sunt cutume pe care ni le impune societatea in care traim. Daca apar insa ca “actiuni pe care le faci dintr-o necesitate interioara”, adica actionezi in conformitate cu natura ta, nu mai sunt obligatii fata de parinti, ci obligatii fata de tine insuti. Si, intr-un fel, e un cerc care se inchide aici, in relatia copii-parinti: oferim ceea ce am primit. Chiar daca nu intotdeauna de la ei.
Nu avem obliga?ii fa?? de p?rin?ii no?tri ci fa?? de via?a pe care (eventual) o cre?m noi în?ine. Societatea impune ‘reguli’ de comportament, respectarea lor depinzând de a?a-zisa flexibilitate morala a subiectului. Nu trebuie s? pl?tim pentru faptul c? am fost adu?i pe lume.
Întrebare: Dac? cineva (p?rinte, prieten, oricine) are nevoie de tine îl aju?i pentru c? îi datorezi ceva sau pentru c? vrei ?i po?i?
(Apropo, a se asculta ‘Cana cu apa’ de la Planeta Moldova.)
Probabil ca “obligatiile” fata de parinti este ceea ce le datorezi pentru ca ti-au dat viata si te-au crescut, te-au educat si te-au ajutat cand nu puteai sa te ajuti singur.
Daca cineva nu este de acord, ca parintii au facut multe pentru el sa presupuna ca la varsta de 2 luni il lasa “pe cont propriu”….desigur, nu este o obligatie “obligatorie”, adica pe care esti constrans din exterior sa o realizezi, nici macar una care tre facuta “pt ca asa este in societate”….este o obligatie legata de meritele pe care niste oameni le au, si oamenii care au merite, merita sa fie recompensati intr-un fel. Iar daca exista macar un mic simt al valorii, oricine isi da seama ca ca parintii nu pot fi recompensati nici pe depare pe cat au facut pentru noi
Domnule, e simplu. Am v?zut multe cazuri de p?rin?i abandona?i prin garsoniere, în cel mai bun caz cu lacrimi ?i resemnare, în cel mai r?u cu escare uria?e rozându-le carnea. Am v?zut multe cazuri de p?rin?i trimi?i, cu mari pile, prin azile. În azile, dac? nu sunt cumin?i,în cel mai r?u caz li se administreaz? ni?te palme. În cel mai bun, li se administreaz? ni?te diazepam. Un diazepam azi, unul mâine, pân? la urm?, de la sedarea rezidual?, cad, ?i fac fractur? de ?old, ?i mor, fie imediat, fie prin varianta cu escarele. Nu vreau s? fiu patetic, sunt lucruri pe care le-am v?zut cu ochii mei.Ta?ii sunt de regul? mai noroco?i, ei mor primii, înainte s? vin? marea singur?tate.
Pur ?i simplu, de?i nu e evolu?ia obligatorie, e posibil s? vin? momentul în care, dac? nu ai grij? de p?rin?ii t?i, vor muri. În chinuri. Simplu ?i na?pa, nu?
Un caz simplu: mama, usor betiva, isi abandoneaza fiica, in virsta de un an si citeva luni, in spital. Fata creste la case de copii. Ii merge mintea, face facultate, gaseste o slujba buna. Intre timp, pe la 18 ani, a aflat cum sa dea de maica-sa si a cautat-o. Pastreaza legatura; din cind in cind o mai ajuta, iar mama e recunoscatoare; s-a mai cumintit, nu mai bea si incearca sa-si refaca viata din cioburi, inclusiv incercind sa se faca iertata de catre fata. Apoi mama se imbolnaveste. Rau. Cade la pat. Si fiica o ia la ea, o poarta pe la doctori, ii aduce doctorii acasa. Si unul dintre doctorii astia, fost coleg de scoala generala cu fata, o intreaba, pe cind stau la o cafea: de ce ai grija de ea? dupa cum te-a abandonat, ar merita s-o bagi si tu la un azil si s-o lasi sa vada ce inseamna sa fie singura pe lume. Raspunsul: de-aia, fiindca-i mama.
No comments.
nu cred ca o abordare pe situatii particulare este benefica la o problema generala, deoarece aceasta nu este de aceeasi natura de a fi aplicata pe cazuri stricta. Daca discutam un caz bine delimitat, atunci era ok o abordare generala.
De exemplu: Ionut are grija de mama lui care de la 3 ani il bate in continuu. De ce? raspuns: pentru ca i-a dat nastere, si Ionut se simte in acest fel indatorat fata de ea, pentru ca daca aceasta nu s-ar fi gandit sa-i dea nastere, el nu ar mai fi fost in situatia de a alege.
Insa aici, din cate am inteles din blog este vorba despre “cum e cu obligatiile fata de parinti?”, deci problema este luata la modul general. Lucrurile stand in felul acesta putem spune 3 lucruri.
1)la general, nu stiu, nu ma intereseaza eu imi vad de viata mea, traiesc in concret nu in lumea principiilor (aceasta opinie, in societatea noastra poate fi foarte usor sustinuta)
2)la general, nu ai nici o responsabilitate fata de parinti (in orice situatie particulara ar fi asta, deoarece logica ne spune ca se poate trece fara probleme de la general la particular). Deci, chiar in cazul in care parintii au facut tot ce le-a stat in putere pt tine, si ti-au oferit toate conditiile necesare unui trai mai mult decent, tu nu esti obligat cu nici un lucru fata de ei. Acest punct de vedere trebuie argumentat,altfel nu are nici o valoare, si este foarte destul de greu de gasit o argumentare eficienta.
3)la general, orice ar fi, ai obligatii fata de parinti, chiar de sunt buni, chiar de sunt rai, asta e, nu ti-a fost dat sa-i alegi. Prin simplul motiv ca “s-a intamplat” ca cineva sa iti dea viata, este normal sa recompensezi acest “serviciu”, exact cum este normal sa “recompensezi” si femeia de servici care iti face curat in bloc…exemplele sunt alese special,asa ca nu vreau sa se inteleaga gresit….doar ca puteti pune in loc orice exemplu doriti
@ hnu: “e mama” nu e o scuza. Iti dau alt exemplu: uita`te cu atentie la Stirile de la ora 5, care suna in “halul” urmator: O batrana a fost gasita moarta in apartamentul ei dupa ce nu a mai fost hranita de shpe ani de copiii sai, care de altfel o duc bine: salarii bunicele, familii reusite. S-a intrebat cineva daca femeia aia poate chiar isi merita soarta? Eu da. Si nu cred ca exista parinte model, caruia sa nu ai ce sa-i reprosezi care sa fie abandonat la batranete (evident cu exceptiile de rigoare).
Mama alcoolica bate copilul de la 5 luni incoa`.. ajunge si el la maturitate, realizeaza si e normal sa nu vrea sa mai auda de ea. Si ghici cum se termina? Toata lumea o plange pe baba (mai ales babele care stiu ca vor ajunge la fel) si deh, baba capata recunostinta si copiii sunt blamati. Bravo lor.
Ca o paranteza: Eram in statie si o mama cu un copil in jur de 5 anisori.. care evident nu stie exact care e situatia financiara a parintilor plange dupa o ciocolata, iar mama, personalitate integra si marcanta a epocii, ii da un set de palme peste ochi sub pretextul: ti-am zis sa nu-mi faci de astea pe strada. Nu era mai bine sa-i explice sau sa`l linisteasca intr`un fel? E un exemplu minor fata de altele, dar am vazut chestia asta de o mie de ori. Copiii, sau noi toti.. iertam dar nu uitam. Orice palma (nemeritata, desi dupa parerea mea nici una nu e meritata, dar asta e asa, sa nu fiu eu *prea* radicala) primita in copilarie o vor simti parintii la batranete.
@prioll: nu stiu cat ajuta partea cu denumirile; le putem numi “obligatii fata de parinti”, dar putem f bine sa vb si despre “datoria de a-ti ajuta parintii”;
problema pe care o mai aveam era ca principiile etice sunt multe de genul “sa nu …” si nu de genul “fa cutare si cutare”;
de pilda, e discutabil ca esti imoral daca nu respecti principiul asta: “ajuta-l pe cel care iti cere ajutorul daca iti sta in putere”;
@all: intrebarea lui Gramo nu era daca trebuie sau nu trebuie sa-ti ajuti parintii la batranete;
ziceam: e clar ca daca nu-i ajut fac ceva nashpa; dar e nashpa in sensul ca e imoral? sau e nashpa mai degraba asa cum e nashpa sa nu respecti niste obiceiuri din societatea in care traiesti?
mai am alt exemplu de chestii care sunt nashpa dar nu sunt nici imorale nici nepoliticoase: deciziile practice proaste;
daca stii ca faci 10 minute pana la gara si pleci de acasa cu 5 minute inainte de plecarea trenului pe care vrei sa-l prinzi faci o chestie nashpa, intr-un sens;
dar nu faci nimic imoral sau politicos; e o actiune ineficienta / proaste etc. care nu te afecteaza decat pe tine 🙂
Buna gramo, abia am descoperit blogul vostru si imi place foarte mult, felicitari:). Cat despre copii care au grija sau nu de parinti, ceea ce conteaza cel mai mult este felul in care parintii si-au educat copii, si nu neaparat cata grija au avut de ca ei. Ma sperie cand vad copii care sunt convinsi ca rolul parintilor este le asigure tot ce vor, neconditionat, de la dulciuri fara masura cand sunt mici, la masini si “tzoale de firma” , si examene luate cu bani cand mai cresc. Apoi, in momentul in care parintii nu mai sunt capabili sa ofere la fel de multe devin pur si simplu “nefolositori” si sunt uitati (in cel ai bun caz intr-un ospiciu), sau am cunoscut un caz in care un om in toata firea (pe la 30 de ani) isi terorizeaza parintii (pensionari care isi dramuiesc cu grija banii), facand scandal pana cand primeste banii dupa care a venit.
Parera mea este ca in in astfel de cazuri sunt de vina paritii care nu au stiut nicioadata sa spuna “nu, nu se poate”, fiindu-le mai usor fie sa-i dea o plama copilului, fie sa-i faca pe plac, decat sa ii explice ca nu poate primi mereu ceea ce vrea, si mai ales ca trebuie sa si merite sa primeasca anumite lucruri. Pana la urma fiecare culege ceea ce a semanat.
Spatiul moral e, dupa mintutza mea, spatiul discutiei prin excelenta. In fapt, libertatea noastra aici isi gaseste mediul si justificarea. Totul e de discutat aici, pentru ca altfel n-am mai fi liberi. Daca in sp. m. totul ar fi norma, axioma, cred ca ratiunea noastra ar fi un artificiu inutil. Mai sigur ar fi atunci instinctul care urmareste regulile predeterminate. Prin urmare, nici recomandarile (imperative sau nu, categorice ori ba) si nici interdictiile morale nu mi se par a avea vreun iz de absolut, de idee platonica. Cred ca “sa nu ucizi” poate fi la fel de discutabila ca si ” ajuta-ti parintii” – sau altfel, ” sa nu-ti lasi parintii neajutati”. Ultimele doua se pot obverti (nu-i asa!) acceptabil, de aceea, e adevarat, nu are prea mare importanta cum le numim, insa pentru mine ambele sunt “deontologice”, emerg dintr-o etica a datoriei. Si cind zic ca e discutabil atit omorul cit si “benigna” neglijare (au ba) a parintilor, ma gindesc ca totul trebuie gindit contextual. Pot fi imaginate situatii in care ar fi “corect” sa omori pe careva si, de asemenea, alte situatii in care sa nu-ti ajuti parintii. Chestiunea cu “sobornicitatea” actiunii morale cred ca tine de alt plan ontologic. Probabil al ingerilor. Noi trebuie sa ne gindim tot timpul ce simtim, ce datorie ar putea crede altii ca avem fata de.., ce urmari ar putea avea actiunea noastra, si mai pe urma, daca chiar avem chef sa facem una sau alta, daca nu cumva ar fi mai corect sa suspendam judecata si sa bem cinstit o bere, sa lasam timpul sa treaca “pentru a vedea ce se mai intimpla” etc.
Ma uit la ce-am scris (eu) un pic mai sus si ma apuca melancolia. Mi se face gura punga de atita “bla-bla etic”, vezi-Doamne ca asa ar cam sta problema cu morala si cu inca alte citeva domenii conexe. Imi cer scuze gazdelor si frumosilor dumnealor vizitatori. Ai zice ca sunt cel putin vreun patriarh incrucisat in laborator cu un rabin si placat pe un imam, dus pe la toate scolile filosofilor si scufundat un pic si-n cristelnita unor experiente edificante. Si cind colo, fie-mea e racita acasa, da’ pe mine ma bate gindu’ sa ma opresc la o bere cu neste amici. Ma rog, passons…
Chestiunea care ma framinta (pentru ca, vezi bine, nu ma las!) e urmatoarea: de fapt, de-abia acum mi-am dat seama unde batea gramo cu propunerea lui de discutie. Asta ma cam scoate din sarite, pentru ca ma mai chinuie si-o grandioasa parere buna despre capacitatile mele intelectuale.
Prin urmare, e de discutat in termeni de moralitate/imoralitate faptul de a-ti ajuta sau de-a refuza sa-ti ajuti parintii? E “nashpa” d.p.d.v. moral, sau din alt punct de vedere? Si daca e vorba despre alt punct de vedre, care ar fi acesta?
“Well”, cred ca si aici e pe caprarii: daca poti, da’ nu faci rost de medicamentul vital de care parintii au nevoie, lasindu-se cu funeralii, chestiunea poate fi considerata si d.p.d.v. moral. Pe partea ailalta, daca nu-ti ajuti batrina mama, in miercurea cu meciul Stelei, sa hraneasca si cainii vagabonzi din cartierul vecin, s-ar putea sa scapi de oprobriul public. Sau pe venerabilul tata sa mai scoata o data carburatorul Daciei, simbata-seara, doar asa, “fiindca o masina care sta tot anul in fata blocului se strica stind si trebuie verificata periodic”; nu cred ca va fi un motiv de dezbatere publica sau interioara furtunoasa.
Bun, asta sunt punctele extreme ale intervalului. Intrebarea care se pune e din ce p.d.v. e nashpa sa nu-ti ajuti parintii in interiorul intervalului, atunci cind discutia n-ar mai avea nici o conotatie morala, nici una superflua. Raspunsul meu e “minunat, dar nu mai am loc sa-l scriu aici” (Fermat). Aliluia!
@prioll: hmmm,… 🙂 da, aia era propunerea de discutie! weird, am avut impresia ca la propunerea aia te raportezi de la primul tau mesaj 🙂
altfel, ce rost avea sa arati ca un om poate fi politicos, dar imoral? 🙂
look, hai sa ne gandim la un caz, ca sa nu ne mai incurcam; un caz simplu: pentru Peter n-ar fi un efort financiar mare sa cheltuiasca 1000 de euro;
mama lui Peter are nevoie de 1000 de euro pentru niste medicamente (nu stim daca sunt vitale) si il roaga pe Peter sa o ajute; Peter refuza; acuma e clar ca Peter a facut o chestie nashpa;
e clar, nu? adica,… nu despre asta discutam; discutam despre altceva: e nashpa adica imoral sau e nashpa in alt fel?
I mean, e nashpa sa ma fac ca nu il aud pe un om care ma intreaba pe strada cat e ceasul, dar nu e imoral;
in ce fel e nashpa Peter?
si mai e ceva, pe langa intrebarea asta; o chestie care a iesit din alte comentarii: ai o datorie (acum nu conteaza daca e vb de o “datorie morala”) fata de parinti pentru ca ei au facut tot felul de chestii pentru tine;
adica: daca doi oameni imi cer 1000 de euro si nu pot sa-i dau bani decat unuia dintre ei (n-am mai multi), e mai ok sa-i dau banii celui care a facut ceva pentru mine?
dar: dupa “morala crestina”, ar trebui sa ma raportez la fel la amandoi (trebuie sa-i iubesti pe toti oamenii la fel de mult);
in plus: faptul ca un om face din proprie initiativa ceva pentru mine imi creeaza vreo obligatie?
nu sunt filosof dar… probabil ca voi vreti sa lamuriti daca este moral sa nu-ti ajuti parintii in sensul de condamnabil.
dupa parerea mea personala este foarte naspa sa nu-ti ajuti parintii. si ma indigneaza gandirea alambicata si aiurita a unora ca @livia (chiar n-am inteles nimic din acel comentariu!).
in general lumea considera condamnabil daca un parinte isi abandoneaza copilul. de ce nu ar fi si invers la fel?
@gramo – Exemplul tau cu Peter si cei 1000 de euro ma face sa ma gindesc la faptul (banal,dealtfel) ca insusi cadrul moral in care traim evolueaza. Acum 100 de ani acest caz ar fi fost socotit unul de crasa imoralitate. Astazi, dupa cite-mi dau seama, aceste situatii tind sa fie scoase din aceasta sfera a discutiei. Dovada? Pentru ele a fost inventat cuvintul “nashpa”. Ce inseamna “nashpa”? Cuvintul pare a avea ca referinta toate situatiile in care ceva nu e asezat la locul lui, da’ nu stim exact ce anume e flotant si nici nu am putea spune cu exactitate care ar fi criteriile dupa care acel “ceva” ar putea fi asezat intr-un singur loc, “la locul lui”. Ne e suficient pentru o analiza sumara a situatiei sa stim ca ceva e nashpa si, in cazul in care avem de unde alege, sa preferam altceva care este “ok”.
Probabil e o urmare fireasca a “gindirii slabe” postmoderne, de renuntare la judecati tari in termeni de bine/rau si de inlocuire a acestora cu termeni echivoci nashpa/ok, care mai degraba sunt puternic subiectivi: imi place/nu-mi place, accept/nu accept, astfel incit sa se elimine orice obligatie sau datorie la modul general si aprioric. Asadar, daca am schimbat paradigma, cu greu ne-am mai putea descurca in judecati care au drept termeni “metafore dominante” din paradigma trecuta.