Suntem in continuare la partea in care Aristotel vorbeste despre virtuti etice. Virtutile astea ar fi un fel de deprinderi bune. Iar inainte a spus ca virtutile au legatura cu placerea si durerea. Acum el se uita mai intai la o obiectie posibila; inteleg obiectia asa: nu poti sa fii matematician fara sa fi invatat matematica; cum poti sa fii moral (virtuos) fara sa stii deja ce sunt astea si fara sa fi invatat deja sa fii moral (virtuos)?

Iar la asta Aristotel raspunde ca toate chestiile le inveti exersandu-le chiar daca inca nu le stii bine; adica, nu e nevoie sa fii deja matematician ca sa inveti matematica; poate ca o sa faci niste exercitii foarte simple si o sa mai si gresesti s.a.m.d. si ceea ce faci tu nu s-ar putea numi matematica; dar asa o sa inveti;

la fel, probabil ca nu are sens sa spui despre un copil care invata sa inoate ca “inoata”; dar pe masura ce “se preface tot mai bine ca inoata”, e tot mai aproape de inot; iar la un moment dat e clar ca deja inoata; cand e clar? la inot e simplu: daca s-a pastrat la suprafata apei mai mult de cateva secunde, un minut, s-ar putea spune ca deja inoata;

cand e vb de virtuti s-ar putea sa fie mai complicat; cand ai inceput sa ai o virtute? dar cu asta ma indepartez de text 🙂

in al doilea pas, dupa ce arata ca nici cu alte chestii pe care le inveti nu e asa cum spunea omul cu obiectia, Aristotel arata si ca formarea virtutilor nici nu seamana cu invatatul artelor si mestesugurilor; in ce consta diferenta, dupa el?

se pare ca in asta: produsele artelor si ale mestesugurilor, daca satisfac niste criterii exterioare, sunt ok; poti vedea daca o analiza gramatica e corecta sau gresita sau daca o pictura e valoroasa sau e lipsita de valoare artistica fara sa conteze ce-a vrut sa faca autorul, in timp ce pentru ca o actiune sa fie ok dpdv moral trebuie ca ala care o face sa aiba intentia sa sa se poarte ok;

la asta s-ar putea raspunde ca si in arta conteaza intentia; mai ales in zilele noastre, cu ready made si conceptual art & stuff, chiar conteaza; adica uneori doar asta face diferenta: intentia artistului de a prezenta ceva drept obiect de arta; intentia nu conteaza, in schimb, in toate actiunile care sunt mecanizabile;

un pantof e bun, frumos, trendy etc. indiferent ca intentii a avut cel care l-a facut (chiar daca creatorul lui era nebun si isi inchipuia ca face o bomba atomica);

ar fi interesant de analizat cele 3 conditii pe rand (eu m-am gandit aici doar la cea de a intentiona sa faci ceva bun, corect, ok.):

(1) sa fii constient de ceea ce faci (un robot nu poate fi virtuos sau vicios), (2) sa ai intentia de a face ce trebuie / ce e bine / ce e in acord cu virtutea (un animal dresat sa se poarte frumos nu are nici o virtute; chiar daca imi inchipui ca e constient de ceea ce face, el nu intentioneaza sa se poarte asa cum se poarte, ci o face doar datorita dresajului) si (3) sa actionezi “cu o fermitate de neclintit” (un om care face constient si intentionat o fapta buna dar in timp ce o face (sau dupa) are ezitari nu e virtuos).

iar la sfarsitul capitolului IV vine o parte foarte tare; e partea cu analogia dintre cei care nu respecta sfatul medicului si cei care nu fac fapte bune (sau nu se abtin de la chestii nashpa) si nu incearca sa fie mai buni;

nu stiu cat e de buna analogia, dar mi-a placut partea in care vorbeste despre oameni care, in loc sa devina mai misto, se apuca sa discute si incearca sa isi justifice actiunile penale – “isi inchipuie ca fac filosofie si ca astfel pot deveni oameni desavarsiti”;

mi s-a parut tare ca si Aristotel stia ca exista astfel de oameni, fiindca i-am intalnit si eu; sunt oamenii care nu se intreaba: “cum sa fac sa nu mai gresesc?” ci “cum as putea sa sustin ca n-am gresit?”; iar daca ai invatat sa dai tot felul de argumente subtile, s-ar putea sa-ti si iasa si sa-i convingi pe unii ca de fapt n-ai facut nimic nashpa (desi initial era evident ca ai facut ceva nashpa); in fine, nu mai vorbesc despre asta;

in capitolul V Aristotel incearca sa stabileasca daca virtutile sunt un fel de stari afective, sau daca sunt niste capacitati (sau “facultati” – ca un fel de “puteri ale sufletului”) sau daca sunt niste inclinatii de a te purta in anumite feluri;

strategia lui e sa o ia, ca si Sherlock Holmes, prin eliminarea suspectilor; starile afective nu au cum sa fie nici virtuti nici vicii, zice el, pentru ca nu suntem laudati sau blamati pentru starile afective pe care le avem, iar pentru virtuti suntem laudati si pentru vicii suntem blamati;

un alt argument: starile afective nu pot fi virtuti (sau vicii) fiindca sunt spontane; in plus, nu le putem avea in mod intentionat (iar la virtuti am vazut ca e importanta intentia); argumentul asta mi se pare mai slab decat primul;

apoi Aristotel spune ca virtutiile si viciile nu ne produc emotii; din asta s-ar vedea ca nu au cum sa fie facultati sufletesti (fiindca astea ne-ar produce emotii, stari afective);

la fel, s-ar vedea ca nu au cum sa fie niste facultati sufletesti din faptul ca virtutile trebuie sa ni le formam prin educatie, dar cu facultatile sufletesti (capacitatea de a te enerva, intrista, indragosti s.a.) ne nastem;

in concluzie, virtutile etice ar fi dispozitii sau inclinatii de comportament pe care ni le formam prin exercitiu; ok.