Cui nu i s-a intamplat in copilarie sa plece noaptea din casa pe furis, sa se duca in parc, sa se dezbrace si sa faca dragoste cu statuile? Toti am trecut prin asta, bineinteles. Asa ca poate intrebarea n-ar trebui sa fie ‘De ce iubim statuile?’ ci, mai degraba ‘Cum de au ajuns sa ne atraga si oamenii?’
Sure, se va gasi cineva sa protesteze: “Nu, io nu mi-am tras-o cu nici o statuie! Nu m-am lipit goala de ingerasul din parc in toiul unei nopti fierbinti de vara! Nu!” Ok, nu.
“Si nici n-am avut niciodata fantezii erotice cu statui care prind viata (vezi Condillac) sau oameni care devin statui (vezi Medusa). Si nu m-au atras niciodata manechinele din vitrinele magazinelor.”
Sigur?
“Sigur.”
Sigur, sigur?
“Da. Iar povestile cu roboti nu mi-au spus niciodata nimic. Nu mi-au placut Metropolis, Solaris, 2046 al lui Wong Kar-Wei si nici alte filme in care oamenii se indragostesc de roboti. M-a dezgustat faza cand Data a recunoscut (in Star Trek: The Next Generation) ca a fost intimate cu Tasha Yar si n-am avut nici un fel de fantezii cu Dorothy si Tin Man.”
Ok, got it. Si probabil nu te-ai jucat niciodata cu corpuri omenesti virtuale in Poser si nici n-ai facut sex in Second Life si nici nu te-ai indragostit niciodata de personaje din desene animate. Iar oamenii care se raporteaza erotic la altceva decat alti oameni (eventual neaparat de sex opus) ti se par de neinteles.
Poate ti se pare un lucru urat si sa ai fantezii erotice. Sau crezi ca oamenii care au astfel de fantezii sunt bolnavi. Sau pacatosi. Si trebuie sa se spovedeasca. Eventual in detaliu. Eventual sa ti se spovedeasca tie.
Dar atunci nu prea ii poti intelege pe oameni. Si daca nu ii intelegi, nu poti nici sa ii iubesti. So fuck off!
Iar acum revin la intrebarea mea: Cum de ne putem indragosti de oameni?
Statuile (de la Pygmalion incoace), robotii, personajele de desene animate sau personajele fictionale au toate un lucru in comun: in ele poti vedea iubirea ideala.
Oamenii, in schimb, au defecte. Sunt varza. Si atunci? Cum ajunge cineva sa renunte la idealurile de iubire ale copilariei si adolescentei si accepta sa traiasca alaturi de un om real?
Nu exista om real cu care sa te potrivesti perfect. Si nu exista in realitate iubirea ideala. Nu exista o singura persoana pe lume care sa fie cealalta jumatate a ta s.a.m.d. Poti sa accepti asta?
Eu nu.
“Si atunci, de unde stiu ca ma iubesti pe mine? De unde stiu ca nu e vorba de o fantezie de-a ta?” Well, stim sa distingem fantezia de realitate. Nu suntem retarzi.
“Ok, dar tot mi se pare ca e ceva putred aici.” Sure, maybe there is something extremely nasty lurking underneath these thoughts, figure out what si mai vb.
Bonus (however, if u are easily offended by all sorts of things maybe you should consider euthanasia):
“Cum de putem indragosti de oameni?”…
Realizez ca vorbesti de pe pozitia idealistului…care se amoreza de personajele din desene animate sau de manechinele de plastic( stai linistit/a, ca te inteleg!)…
Pe de alta parte acum iubesti un om din carne, sange si oase..
.Ce sens mai are intrebarea asta acum?… Chiar astazi ma cuprinsesera toate melancoliile dupa tineretea mea solitara si iubirile ideale, ma apucase dorul de Eminescu, minunatul meu pe veci pierdut… Acum iubesc un om… om doar dupa materialul din care e construit… G e un extraterestru ajuns (din nefericire ptr el) pe Pamant… Cred ca niciun idealist nu se poate indragosti de un om comun… Si daca ti-ai gasit jumatatea terestra sau mai putin terestra, ce rost mai are sa te intrebi daca ea te iubeste sau nu? Mai conteaza?
*cum de NE…
articolul, acolo unde e clar, e scris foarte clar. Se poate oricum insista un pic pe exemplu, pentru a spune ca nu toate “statuile” sunt statui, pentru ca unele statui sunt create in scopuri diferite, unele poarta un titlu, au un autor, in timp ce altele sunt doar manechine, fara caracteristici individuale si facute nu atat frumoase cat mai ales ieftine.
ajungi la aceasta concluzie “dar atunci nu prea ii poti intelege pe oameni. Si daca nu ii intelegi, nu poti nici sa ii iubesti” mergand pe fantezie si virtualitate. culmea e ca sunt oameni care spun exact acelasi lucru mergand nu pe fantezie si virtualitate, pe care le desconsidera, ci pe traditie – pe o seama de practici si ritualuri verifcate in timp si pe experienta. dar fantezia e de fapt un joc, jocurile nu se pot juca de unul singur, si atunci nu invoci tot niste practici si ritualri? iara daca joci de unul singur, atunci cu ce difera relatile despre care tu vorbesti, de relatile, nu cu elemente ale creatiei (apa, iarba, vin) ci cu obiecte culturale – ciocane, ghete, bani ?
de fapt daca ma intrebi pe mine, ceea ce spui tu seamana cu un principiu de viata, pe care noi nu inalta parte il vedem decat in pasiuni de felul celor pe care le-ai descris. Dar adevarata valoare a acestui principiu, adica ce poate sa faca acest principiu, adica felul in care tu ajungi sa iubesti oamenii, nu e, asa cum pricepuse bietul Pascal Bruckner, la modul sexual.
dintotdeauna a existat o problema, despre care am mai scris, transformarea ta din subiect al iubirii in obiect al ei, si nu trebuie sa fii retard ca sa ti se intample asta, la urma urmei e vorba de pasiuni aici, de patimi.
@cara.mia: spre sfarsit vorbeam despre asta: sure, e nashpa sa renunti la un fel idealist de a te raporta la iubire si la cealalta persoana;
dar la asta s-ar putea raspunde ca daca te raportezi asa, atunci nu il vezi cu adevarat pe celalalt, fiindca il idealizezi;
imi pot inchipui ca spune cineva: “vreau sa ma vezi asa cum sunt, iar daca ma apreciezi pentru ceva, sa ma apreciezi fiindca chiar merit, nu fiindca te-ai indragostit de mine si ma idealizezi”
nu tin minte sa fi vorbit despre iubire impartasita sau neimpartasita, asa ca nu-mi dau seama ce legatura are ultima intrebare pe care o pui tu cu ceea ce am spus eu.
@maradona: din ceea ce ai scris am inteles doar partea in care spui ca n-ar fi clar ceva din ce am scris eu, dar nu spui ce anume nu e clar, asa ca nu stiu cum sa raspund;
cum adica “ajung la o concluzie mergand pe fantezie si virtualitate”? ce vrei sa spui prin asta?
ce anume din ceea ce spun eu “seamana cu un principiu de viata”?
in rest, nu vad legatura dintre ce spui si ceea ce am scris eu;
sorry, am facut o gafa… am inteles gresit si m-am lansat in niste comentarii tampite…
totusi, cum dracu a luat nastere intrebarea asta, articolul asta al tau?
Recunosc faptul am folosit insemnarea ta ca pe un fel de rampa de lansare intr-un comentariu pe care am tinut sa il si public. Acum nu ca data viitoare asa o sa fac, dar cand o sa am de scris un comentariu mai lung de o propozitie, care contine si mai multe afirmatii problematice o sa ma gandesc bine inainte de a-l pune pe masa cuiva.
Pingback: De ce iubim statuile? (2) « Gramo’s World
Pingback: Gramopics (cu Liquid Rescale Gimp Plugin) « Gramo’s World
Pingback: De ce iubim statuile? (3) at Gramo`s World
Pingback: Reruns (17) - De ce iubim statuile? at Gramo`s World