[am trecut la Cartea a II-a, textul pe care il comentez e aici]

Pana acum am inteles, pe scurt, ca Aristotel spune ca binele suprem, pentru oameni, este fericirea. Iar fericirea ar consta intr-o “activitate a sufletului in acord cu virtutile”. Iar pentru a afla cum poti sa fii fericit se pare ca trebuie sa intelegi ce inseamna asta. Sigur, am avut mai multe probleme cu afirmatiile lui, dar daca nimeni n-a fost interesat sa discute…

La sfarsitul primei carti Aristotel a spus ceva si despre partile sufletului si despre virtuti. Ce sunt virtutile? Well, deocamdata n-am inteles decat atat. Sunt niste calitati pozitive, dar nu unele cu care te nasti, ci unele pe care trebuie sa ti le formezi. Unele tin de gandire – intelepciunea, inteligenta s.a. iar altele tin de caracter (sa zicem): blandetea, cumpatarea, moderatia s.a.

La inceputul cartii a doua reia Aristotel distinctia asta. Dupa care afirma ca virtutile etice nu sunt naturale. Inainte sustinuse destul de convingator despre virtuti in genere ca nu sunt ca niste calitati native. De ce mai e nevoie sa reia asta?

Analogia cu piatra cred ca am inteles-o. Pentru Aristotel, miscarea naturala a pietrei este “in jos”. Daca o miscare e naturala, atunci ea nu poate fi inlocuita de o alta miscare naturala. Piatra nu o sa ajunga sa se miste de la sine in sus, indiferent de cate ori o aruncam.

Daca oamenii ar fi in mod natural hoti, atunci nimeni nu i-ar putea dezvata sa fure. La fel, daca ar fi de la natura cinstiti, atunci nu ar mai exista nici un om necinstit. Cu alte cuvinte, Aristotel nu cred ca oameni sunt de la natura buni sau rai.

Aici apar niste probleme. Sa presupunem ca Aristotel are dreptate. Nu era totusi mai bine daca oamenii erau toti, prin firea lor, buni? Iar daca era mai bine, de ce Dumnezeu nu i-a facut pe oameni in asa fel incat sa le fie imposibil sa fure (asa cum e imposibil pentru pietre sa stea suspendate in aer)?

Cred ca un raspuns mai subtil la intrebarea asta (pe linia lui Aristotel) ar putea fi asta: a fi un om moral e o chestie care se invata. Asta e point-ul. Poate ca Dumnezeu i-ar fi putut face pe oameni si in asa fel incat sa stie toti, din nastere, sa cante la acordeon. Dar atunci am fi inteles cu totul altceva prin “cantat la acordeon”.

La fel cu moralitatea. Daca toti oamenii ar fi fost buni de la nastere, atunci nimeni nu ar fi fost moral. Sau: “imoral” ar fi inseamnat “diform”. Chestia asta e complicata, mai ales ca exista oameni care cred ca toti, la nastere suntem buni.

Mie mi se pare ca Aristotel are dreptate. Ar fi absurd sa spui despre un nou-nascut ca e un bun pianist sau un prost pianist. Trebuie mai intai sa vezi cum invata sa cante la pian. E tot atat de absurd sa spui despre un nou-nascut ca e bun sau rau. Trebuie sa vezi cum invata sa se poarte cu alti oameni s.a.m.d.

Apoi Aristotel spune ca pentru a fi bun trebuie sa faci exercitii. Iar apoi spune o chestie care mi s-a parut foarte interesanta: “prin maniera de a actiona in relatiile cu ceilalti oameni, devenim unii drepti, altii nedrepti”.

Ce mi s-a pare interesant aici? Pai, m-am gandit ce as fi spus eu in locul lui. As fi spus: “exercitiile pe baza carora inveti sa fii bun (sau drept) constau, de fapt, in chestii de felul urmator; te confrunti cu o situatie: cineva iti cere ajutorul sau iti vine sa faci un anumit lucru si s-ar putea sa nu fie ok s.a.m.d.; in functie de ce anume faci in situatia aia esti bun (drept) sau rau (nedrept) si inveti sa fii mai bun (sau nu inveti); conteaza ce faci.”

Dar Aristotel nu spune asta. El nu spune ca ar conta ce faci, ci ca ar conta “maniera de a actiona”. Ca si cand o anumita caligrafie ar face un text calomnios sa devina ok.

Dar probabil se exprima neglijent, fiindca apoi, cand spune ca “acte asemanatoare se nasc din dispozitii habituale de aceeasi natura”, e limpede ca pentru el conteaza efectiv ce faci, nu doar in ce maniera realizezi o actiune.