Despre ce bunic al lui Ruxx e vorba? Despre acesta. Un bunic care tocmai si-a publicat jurnalul tinut pe front, desi nu mai e printre noi. Despre ce bunic al lui Gramo e vorba? Despre cel care a a inceput sa cante pe net la cativa ani dupa ce a murit (aici vine romanta, dar daca merge prost odeo s-ar putea sa nu se vada 🙁 ).
Cei doi bunici au multe in comun. Ambii au luptat in razboi, ambii s-au nascut in locuri care acum nu mai sunt in ro. Dl. Dobos la Tighina (acum Rep. Moldova), bunicul lui Gramo la Bolgrad (pe atunci RPR, acum Ucraina).
Amandoi au fost pasionati de fotbal, dl. Dobos ca arbitru in divizia C, grandpa’ ca portar in divizia C. Amandoi au avut probleme cu comunistii – romani sau rusi (granpda’ a fost trimis 7 ani jumate in Siberia din cauza asta).
Ambii stiau bine limba rusa si le-au lasat amintiri frumoase si sentimente puternice de afectiune nepotilor lor. Si amandoi au fost români, intr-un fel care, probabil, nu mai poate fi inteles astazi decat de oamenii de varsta lor.
Multumesc 🙂
Foarte frumos… M-a impresionat si jurnalul publicat; multumesc, Gramo, pentru semnalare. Dupa ce mai trag aer in piept trec si pe la Ruxx sa ma inclin in fata gestului ei si a memoriei bunicului ei.
Pe de alta parte eu nu cred ca felul in care ei au fost romani, cum spui, “… nu mai poate fi inteles astazi decat de oamenii de varsta lor”; sigur ca nu poti pune alaturi experienta celor de atunci si a celor de acum si nici modul de intelegere a lucrurilor si evenimentelor. Dar tot mai trag nadejde 🙂
Sa iti spun sau sa nu iti spun o poveste? cum e cu regulile blogurilor? poti sa scrii un comentariu mai mare decat textul? 🙂 Povestea s-ar numi “Al treilea bunic” si as dedica-o, la randul meu, bunicului lui Gramo, lui grandpa’. Ma gandesc acum ca poate, la randul lui, al-treilea-bunic (al carui nume nu il cunosc) asteapta undeva si el sa ii dedice un gand cineva.
. .
Eram copil (la scoala generala) intr-un cartier (muncitoresc) din Bucuresti si aveam un parc foarte aproape. Intr-o zi a trecut pe acolo un batran acoperit de riduri; riduri pe fata, pe maini, pe haine, peste tot riduri; avea in mana o chitara veche, cred ca el si chitara erau de-o varsta, un model rusesc cu sapte corzi, imi aduc si acum aminte de ea pentru ca a fost prima pe care am vazut-o desi aflasem deja de ceva vreme ca exista.
Batranul s-a asezat pe o banca langa noi, o banca de lemn vopsita verde cum erau prin toate parcurile, modelul “banca de lemn” (ca era un singur model, cred). Eram cativa copii pe acolo si ne-a chemat langa el sa ne cante ceva. Avea o voce blanda, calda, vorbea incet si calm, ma si miram cat de bine il puteam auzi cand el vorbea atat de incet. Ne-am asezat in jurul lui.
A inceput sa ne cante romante vechi, balade, apoi cantecele detinutilor de la doftana (unul era pe muzica unei romante rusesti, am cantat-o si eu mai tarziu la pian cand mi s-a facut dor de batran), niste cantece populare vechi romanesti, autentice, foarte frumoase, cantecele celor care lucrau pe santierele de pe jiu, apoi niste cantece patriotice, ne-a cantat si “desteapta-te, romane”; nu mi-am dat seama cand i s-au umplut ochii de lacrimi, dar el canta mai departe. Varful degetelor lui care apasau pe gatul chitarei erau deja brazdate de corzi, ca si cand ridurile n-ar fi fost de ajuns.
S-a ridicat, ne-a spus cate ceva despre trecut, cate ceva despre viitor si despre noi, si-a luat ramas bun si a plecat incet mai departe.
L-am asteptat mult sa revina; s-a mai intors o singura data, l-am primit ca pe al treilea bunic, atat imi era de drag.
Nu l-am mai vazut de atunci niciodata. Nu stiu cum il chema, nu stiu unde locuia, nu stiu nimic despre el. Dar stiu ca dupa ce am sa mai imbatranesc putin am sa-mi iau chitara si am sa merg sa le cant oamenilor; copiilor mai ales.