Gramo-girl:

Nu am avut mentori…

Cand nu aveam sau credeam ca nu am parinti si prieteni am cunoscut o profesoara de filosofie care a devenit prietena mea mai mare. Imi amintesc ca era corecta.

Ce am invatat de la ea a fost sa nu fiu ca ea din punct de vedere moral (se purta ca o scorpie cu ceilalti oameni), desi ii apreciam inteligenta. Poate e si asta ceva.

Gramo-boy:

Arhitectul m-a provocat (:) ) sa scriu despre oameni pe care i-as considera niste mentori. Acum, de scris s-ar putea scrie multe, asa ca m-am hotarat sa nu scriu decat despre un singur subiect. Subiectul ar fi, de fapt: cum am avut un soc atunci cand am ajuns in facultate si cum, datorita acestui soc, pe care mi l-au produs profii, am ajuns sa incerc sa fiu o persoana mai buna.

Mai intai o sa insir cateva lucruri:

Potrivit programei facultatii nu puteam face greaca veche si sa dam examene decat 2 ani; cativa studenti au dorit sa continue, chiar daca nu mai puteau primi note; doamna Stella Petecel (la inmormantarea careia am fost saptamana asta) a fost de acord sa continuam cursurile, desi nu era platita pentru cursurile respective. A continuat sa se intalneasca cu noi inca trei ani. Din grupul initial nu mai erau, in ultimii ani, decat 4 studenti, uneori mai lipsea cate cineva.

N-a fost singurul caz. Cu doamna Mariana Tutescu de la Franceza am avut un curs de Retorica si Teoria argumentarii. Dupa primele intalniri am ramas doi oameni. Cursul s-a tinut timp de un an pana la sfarsit, iar examenul a fost cat se poate de serios.

Domnul Cezar Radu (alt profesor pe care l-am pierdut; a murit acum cativa ani de cancer la plamani) tinea cursul de Semiotica. La seminar urma sa discutam pe marginea eseurilor scrise de noi. Ca sa ne ajute, a dactilografiat dansul in mai multe exemplare textele scrise de unii dintre noi de mana si le-a celorlalti studenti copiile.

Doamna Florentina Visan (de la Chineza) tinea cursul de filosofie orientala chineza. S-a pus singura la dispozitia studentilor care doreau sa invete limba chineza, fara sa fie platita pentru asemenea ore suplimentare.

Domnul Cornel Mihai Ionescu (de la Italiana) tinea prelegeri atat de sclipitoare incat era greu sa nu iti lase impresia unui spirit inaccesbil.Cu toate astea era tot timpul deschis fata de studenti, tot timpul dispus sa discute cu ei, mult timp dupa sfarsitul cursului si al seminarului.

Exemplele ar putea continua la nesfarsit. In mod deliberat am evitat sa vorbesc despre profesorii facultatii de filosofie. Nu fiindca nu as avea ce spune.

Scurtez povestea. Socul a fost sa vad cat de deschisi fata de studenti, cat de seriosi si de constiinciosi cu toate lucrurile pe care le fac pot fi unii oameni. Oameni care publicasera carti si articole de filosofie se trezeau sambata la 6 dimineata ca sa ajunga la timp si sa se intalneasca cu noi (in anul I am avut ore si sambata). Discutau cu noi fara sa ne ia de sus, de la egal la egal.

Nu spun ca toti profii de la facultate sunt asa (nici macar toti cei de la fil.unibuc). Fostii mei profesori asa au fost. Majoritatea fie s-au pensionat, fie nu mai lucreaza decat cu doctoranzii. Studentii s-au schimbat si ei. Toata atmosfera s-a schimbat. Nu e neaparat nashpa, dar nu mai e la fel.

Pe mine insa profesorii mei m-au invatat asta: sa-i iau pe altii in serios si sa iau si munca mea in serios, fara sa urmaresc nici o rasplata pentru asta. Plus o multime de alte chestii, desigur, dar am incercat sa ma limitez la o singura tema – lectia morala pe care am invatat-o de la profesorii mei.

Stiu ca toata povestea asta suna probabil pentru unii cam pompos. Imi pare rau. E greu sa vorbesti despre lucrurile asta intr-un mod care sa nu sune fals, exagerat s.a.m.d. in ziua de azi. Asta e 🙁