[textul pe care il comentez e aici]

rezumat la ce s-a spus inainte: s-ar putea spune (crede Aristotel) ca exista un scop ultim al tuturor actiunilor oamenilor; unele scopuri sunt in vederea altor scopuri, mai inalte, dar sirul se termina undeva – la binele suprem; dar nu e limpede ce e binele asta suprem, fiindca nu exista ceva ca o idee platonica pe care sa o aiba in comun toate lucrurile bune;

ok, Aristotel a spus deja ca binele asta ar fi fericirea, dar apoi a dat un pas inapoi si a discutat despre cum am putea sti care e binele asta suprem; asta e punctul in care e acum; data trecuta a spus ca poate un mod de a-l defini pe binele suprem ar fi sa faci analogii intre lucrurile bune;

cred ca poti faci unele analogii: adica in mai multe domenii binele ar consta intr-o functionare fara probleme a unui “mecanism”: corpul omenesc, o comunitate, cu relatiile formale dintre membrii ei, un logan etc.

dar analogiile se rup la un moment dat: ce analogie e intre binele din medicina – sanatatea si binele din strategie militara – victoria?

cealalta varianta era sa ne uitam directia in care converg toate lucrurile bune; acum aristotel spune: “uite, toate lucrurile bune au ceva in comun, si anume ca ele joaca rolul de scopuri (totusi, ideea de scop nu are cum sa fie ideea platonica a binelui suprem); sa ne intoarcem la ce spuneam la inceput; raspunsul la intrebarea ‘Ce e binele suprem?’ o sa-l gasim daca o sa gasim scopul catre care converg toate celelalte scopuri bune”

acum pare sa fie mai limpede de ce a ajuns el sa vorbeasca despre fericire ca bine suprem; fiindca fericirea ar fi scopul desavarsit – singura chestie care nu mai e scop pentru altceva;

placerea nu e binele suprem, pentru el, fiindca chiar daca o dorim si de dragul ei, o dorim si de dragul de a fi fericiti; de asemenea, chiar daca obtinem placerea, ea nu poate fi binele suprem fiindca placerii i se mai pot adauga si alte lucruri; pot fi in culmea placerii, dar daca pe langa asta mai am, in acelasi timp, si satisfactia ca toata lumea ma admira (sa zicem), poate e si mai fain;

dar atunci inseamna ca exista ceva in plus fata de placere; deci placerea nu e binele suprem; la fel stau lucrurile cu onoarea, inteligenta si alte chestii pe care si le doresc oamenii (pe care el le numeste “virtuti”); doar fericirea nu o mai doresti in vederea altei chestii, ci doar pentru a fi fericit; si daca esti fericit pe deplin, atunci la asta nu se mai poate adauga nimic;

deci sensul vietii, dupa Aristotel, nu poate fi decat fericirea; iar apoi zice: “sa vedem insa ce e fericirea”; cum sa vedem? acum parca se rupe un pic filmul; aristotel incepe sa vorbeasca despre “ce anume i-ar fi specific omului”;

el pare sa presupuna ca daca descoperim care e activitatea care ii e caracteristica omului si omul va face activitatea aia in cel mai bun mod posibil, atunci va fi fericit; dar de unde pana unde scoate asta?

inainte de problema asta, observa si el ca e o problema cu “activitate specifica omului”; cand e vorba de diferite meserii (flautist, cizmar etc.) poate fi vorba de activitati specifice; dar a fi om nu e o meserie; zice ca sa admitem ca exista totusi o activitate specifica omului;

apoi sunt date la o parte, pe rand, chestiile pe care le au si alte chestii decat oamenii: viata, miscarea corpului, senzatiile; nu e clar daca lista e completa sau nu; de unde stim ca ne-am uitat la tot ce era pe lista de cumparaturi si am bifat toate chestiile si sigur ne-a ramas un singur lucru, cum spune el (activitatea rationala)?

acum vine alta problema: daca asta e activitatea specifica omului, atunci o fac toti oamenii (ca doar le e specifica, right?); adica toti oamenii rationeaza; dar nu sunt toti fericiti; asta se leaga de problema de mai inainte (poate ce-i e specific omului nu-l face fericit);

aici aristotel adauga chestia cu instrumentistii obisnuiti si instrumentistii foarte tari; adica: toti oamenii canta la pianul vietii (toti sunt rationali atunci cand fac diverse actiuni), dar numai cei care sunt “mari pianisti” sunt fericiti; ce inseamna sa fii mare pianist?

spune el: sa actionezi conform ratiunii, dar sa-ti dai si seama cum e cel mai bine sa faci fiecare actiune si chiar sa faci asa, punand in joc toate calitatile pe care le poate avea un om (virtutile); in plus, sa canti bine la pianul vietii tot timpul, nu doar la cate un concert, din cand in cand 🙂

apoi zice ca asta e doar o idee generala si o sa o detalieze mai incolo si mai face o paranteza si zice ca nu intotdeauna precizia maxima e chestia cea mai buna si da un exemplu fain: si un tamplar vrea, intr-un sens, sa stie ce-i ala unghi drept, si un geometru, dar ei vor sa stie de fapt lucruri diferite, din cauza ca urmaresc scopuri diferite (vorbeste si Ryle despre asta) – adica nu trebuie sa cautam o precizie mai mare decat cea potrivita cu scopul pe care-l urmarim (asta spune si Wittgenstein)

ultimul paragraf, in care vorbeste despre cauze, descrieri ale faptelor ca atare, principii s.a. nu l-am inteles; asta si fiindca n-am inteles ce legatura are cu restul sectiunii; am inteles vag ceva: ca n-ar fi nevoie, dupa el, sa gasim toate cauzele fericirii, ci doar principiul fericirii, dar n-am inteles prea bine (din ce scrie aici) care e distinctia dintre cauze si principii 🙂 mai vedem,…