crede-mă că o fiinţă cu două picioare ce stă cu spatele la cer e o umbră pe aici pe undeva pe care o vreau eu stau rezemat de pietrele din bazalt parfumul unei culori cenuşii se înalţă cocorul trece de acum mai departe către zenit e un punct în care încap toate privirile astrelor ne omoară.

crede-mă că scriu pentru a nu putea reţine frântul cuvintelor mi se zbate pe limbă ca o schizofrenie tremură în vremea magiei iepurele sunt chiar eu obosit mă întind în căderea inversă a vremii pe umeri stă o pasăre cu ciocul ridicat din aripa stângă i se despletesc cifrele într-o funie spânzurată de gâtul propoziţiei atârnă tăcerea.

de tac crede-mă îmbătrâneşte pielea mea de adolescent a cunoscut toate atingerile forma gurilor e nemărginit de calmă ca o aluniţă a genelor unei flori nu i se poate cunoaşte taina înţelegerii prin rupere nu dăm decât de ceea ce ne sfâşie mai tare ca o înveselire aud printre frunze o vietate cu trupul transparent mă întreabă şoapta dacă o cred.

vorbesc în linişte ca nişte adorabili pui de năpârcă prietenia dintre toate mă sărută pe tălpile goale prin umbra zăpezilor o emoţie cu chip de aducere cu chip de aminte.

“a”-minte? nu pot să cred mă găsesc într-o încăpere a exclamaţiei şi din creştet începe îndoirea pentru prima dată. stau pe un cot cu capul înfipt în falsul tablou al întruchipărilor monalisei.

se uită în mine şi vede ca într-o peşteră bulgării de paranoia că nu mă crede nimeni că nu mă cred nimeni doar un diager (diavol-inger) fără aripi şi uitat într-o găleată de praf ascult fumul verde dintr-o pipă fermecată scoate capul un duh şi zice să-i împlinesc o ultimă dorinţă.

da! zic-tac şi mă răsucesc odată cu toate planetele odată am văzut un câine cu un singur picior zice duhul sunt pregătit să te ucid în noaptea asta luna ca pe o jucărie atunci când eram mic nu m-a iubit nimeni destul cu porcăria asta vreau să-mi scriu pe lănţişor o bucurie.