[Eliza e o prietena de-a lui Gramo; celelalte chestii intre paranteze drepte sunt din povestea ei]

Lui Cristian nu i-au pl?cut niciodat? zilele lui de nastere, oricat de mult se straduiau parintii lui sa umple villa superba in care locuim cu cat mai multe baloane, clovni, confetti si copii bucurosi pe care nu stiu de unde ii aduceau pentru ca Cristian nu a avut vreodata un prieten; dar cu cat erau mai simpatici si incercau mai mult sa-l convinga pe Cristian sa se joace cu ei, cu atat el devenea mai inchis in el si voia sa se retraga, sa se ascunda si, poate, nebagat in seama, sa-i priveasca, sa priveasca petrecerea fara el in ea.

Il vedeam cum nu suporta ca oamenii din jur sa-i spuna ceva, sa-l antreneze in ceva, orice, dar ii facea placere sa stea langa ei, daca-l ignorau. Cred ca-si ura numele daca putea simti ura, caci de cate ori il auzea era vorba de el, si si-ar fi dorit sa nu aiba nici un nume, ca sa nu fie chemat. Imi amintesc cum statea, aproape paralizat, in fata unui tort mare de ciocolata, din care mi-ar fi placut mult sa gust, iar el aproape ca-si tinea respiratia si incerca sa tina ochii inchisi, caci in jur toti aveau atentia indreptata asupra lui, toti cantand fericiti ca el a facut 8 ani; iar el trebuia sa sufle in lumanari, I se cerea iarasi ceva si nu intelegea de ce, nu intelegea ce ar insemna sa-si puna o dorinta.

Daca as fi fost in pielea lui Cristian, asa cum ar fi trebuit, caci nu numai el imi lipseste mie, ci si eu lui, cat m-as fi bucurat sa fac 8 ani sau oricati, cum as fi asteptat ziua mea, copil fiind, cu o luna inainte si cand ar fi venit nu as fi putut sa cred. M-as fi bucurat teribil ca e o zi care este a mea, pentru mine; as fi coborat dimineata din pat, atent cu mine ca si cum as fi fost o comoara si, in fata oglinzii mari din salon, pe care eu o ador, dar de care Cristian se teme si o ocoleste, m-as fi postat in fata mea si m-as fi gandit [as fi exclamat]: “Ei… E vreo schimbare?! Sunt altfel?! Hm… Da! Ieri eram, eram parca… mai mic!” Si as fi fost inundat de sentimentul nebun ca eu nu fac nimic, dar se face ceva cu mine, ceva nemaipomenit, plin de sens, misterios, irepetabil… si alte prostii si absurditati, banalitati si gunoaie mi-ar fi trecut prin cap. Mi-as fi pus trei dorinte, nu una cand suflam in lumanari si as fi trait cu cea mai mare placere momentul de liniste si privirile atintite asupra mea cand ma pregatesc sa suflu in lumanari; si zgomotul suflului meu ar fi umplut camera.

Iar Cristian, cand era inca copil, in camera lui, inconjurat de jucarii cu care nu se juca niciodata, pur si simplu, privind in gol si negandindu-se la nimic, Cristian…

Pana cand mama lui, pe care o privea tot timpul cu ochii mari de parca abia atunci ar fi vazut-o, si care statea intr-un timp cu el, amandoi in camera sau pe terasa, dar fara sa mai incerce ceva cu el… caci il intelegea… mama lui i-a adus un album cu fotografii care infatisau oameni, portrete. Le privea incontinuu, iar in catva timp urma sa aiba camera plina de reviste de fotografie, toate cu portrete, pe care le-a uitat apoi cand a iesit afara, in oras, si a putut sa se plimbe unde voia el. Toti oamenii care traiesc si sunt vii, chipuri, expresii…

Eu sunt un chip. Sunt o masca de bal mascat care sta atarnata la Cristian in camera deasupra capului lui cand doarme somnul lui fara vise. Am hartie rosie ca piele, rosu-inchis, si sprancenele imi sunt aurite si incovoiate, gura-mi are buze negre care surad putin superior si dispretuitor, iar un ochi imi plange o lacrima neagra. Nici nu mai stiu ce vor sa insemne expresiile astea adunate… Eu, blocat intre doua expresii. Zambesc deasupra lor si plang sub ei… toti.

Am aparut odata cu Cristian, si trebuia sa fiu el, de aceea ii stiu gandurile, franturile de ganduri pe care le are, caci inteligenta lui este in ordine dar… Eu sunt Cristian de fapt, caci Cristian…

Cristian ma da jos din cui, pentru ca mama lui i-a spus. Cristian, ma tii in mainile tale [mele], m-ai dispretui daca ai cunoaste sentimentul, dar vezi, aproape toate sentimentele “noastre” mi-au revenit mie, m-ai dispretui pentru ca par un fals, o jucarie de acoperit chipuri, chipurile oamenilor, singurul lucru inspre care tinzi. Expresiile oamenilor, pe care le-ai crede infinite; oamenii au chipuri, si fiecare chip are o expresie pentru fiecare gand…

Te stiu, te stiu, in fata oglinzii cum te cauti si nu te gasesti, tu, chipul tau, expresiile fetei tale… unii poate au vazut asta, mama ta sigur stia demult, si se consolase, dar apoi a fost ziua ta in care faceai 14 ani, atunci cand ea a avut socul si n-a mai stat cu tine. Stii ceva de socul ei? Ai intiparita in minte fata ei, expresia fetei ei, si nu poti sa nu o revezi noaptea, cand te urci in pat?

Si tin minte ca primul miros pe care l-am simtit a fost de garoafe, urate flori, dar erau intr-o vaza, aproape de oglinda, cand tu m-ai lipit de fata ta…!

Mama ne-a strigat si am fugit la ea. Si Cristian trebuie sa tina minte restul. Am uimit-o cu viata care era in noi. Am bucurat-o. Am socat-o. Eu m-am intors in cui si Cristian a plecat in alte locuri mai mult de doi ani. Apoi i-au dat drumul fara sa-si explice nimic. Mama uitase aproape tot, nu mai simtea decat lipsa de interes si o respingere ciudata pentru fiul ei. El isi dorea sa se plimbe, doctorii au fost de acord daca este supravegheat, parintii la fel.

Plimbarile lui dureaza atat cat este lumina afara. Este urmarit de cativa indivizi, de departe, si asta il deranjeaza putin. Dar ei nu se apropie niciodata; nu este nevoie. Seara stie sa se intoarca singur acasa din orice parte a orasului. Plimbarile lui se reduc la un singur scop. Cuvantul “scop” e prea puternic de fapt pentru ce vreau sa descriu. Merge pe strazi care pentru el nu sunt strazi, nu au case pe care sa le admire, nu au nume, si nici nu-l duc undeva unde ar vrea sa ajunga, strazile sunt margini, trasee pe care in ambele sensuri merg oameni, chipuri umane, expresii. Fiecare, chiar si un semiprofil, vazut o secunda, i se intipareste in minte, ca si cum le-ar filma. Rola de film care este mintea lui nu se termina, nu trebuie schimbata, nu sare decat atunci cand clipeste, si nu clipeste niciodata lung.

Aproape ca mi-e drag sa-l stiu asa, ii simt toate lucrurile acestea pentru ca suntem legati unul de celalalt, imi este drag la fel cum le este oamenilor cateodata un savant nebun care incearca sa gaseasca piatra filosofala. Dar piatra filosofala sunt eu.

Cristian se trezeste dimineata, la rasarit, si intr-o secunda este in picioare, nu cunoaste lenea, comfortul caldut, starea dintre somn si trezire. [nici eu nu le cunosc, dar din motive contrare]

In camera din fata ramane dintr-un singur motiv: un chip; o servitoare care are instructiuni speciale sa nu i se adreseze, sa nu-l priveasca in ochi, si el ramane s-o priveasca, apoi, peste cateva secunde, isi aduce parca ceva aminte, se aseaza pe scaun si mananca ceea ce gaseste in fata lui pe masa, fara sa-i pese, chiar incercand sa uite, sa puna intre paranteze ceea ce face, privind aproape numai chipul servitoarei ca si cum ar fi ecranul pe care se desfasoara filmul intr-un cinematograf, unde in jur e intuneric si el nu vrea sa piarda nici o secventa. El crede ca vede filmul vietii ei interioare, il vede, si-l poate revedea de cate ori ar avea chef, doar ca nu-l poate intelege, la fel cum un om nu poate citi o carte intr-o limba pe care nu o cunoaste deloc, nici macar semnele.

Seara, cand se intoarce e la fel. Cateodata parintii. [Asta este tot, eu, Cristian, amandoi asteptam ceva, chiar daca el nu constientizeaza, iar eu imi pierd cateodata speranta.]

Au venit niste veri de-ai lui si au insistat atat de mult in fata parintilor, incat l-au lasat sa-l ia cu ei la balul mascat din acea noapte, Cristian implinea 25 de ani, iar eu stiam ca am sa fiu liber.

Cristian statea cuminte pe pat, varul stia ca trebuie sa-i vorbeasca cat mai putin. Lui Cristian i-ar fi placut sa aiba curajul sa-l priveasca, iar cand varul i-a asezat pe fata masca pe care o gasise deasupra patului, si despre care exclamase ca este foarte reusita, [multumesc], l-am ajutat eu pe Cristian sa-l priveasca. Mai mult nu am facut, caci nu voiam sa uimesc pe nimeni inainte de timp.

Balul mascat era in piata cea mai mare care era plina de lume, dar nici un chip real, fiecare vrea sa uite de sine, sa aiba numai o expresie sau doua pentru o noapte. Pentru Cristian n-ar fi interesant, ar fi plecat, naiv cum este, nestiind ca daca-i cauta pe oameni, daca cauta personalitatile, aici le gaseste…

Eu sunt Cristian. Pe celalalt nu-l simt in mine, caci celalalt este o lipsa. Sunt eu. Ascult muzica, ma misc, respir si privesc, ma gandesc ce sa aleg. Ma indepartez incet de verii mei, pana ce ei ma pierd. Ma pierd si eu in multime. Invit o fata la dans, o prind de maini, o invart, si-i simt transpiratia din palme, si o aud cum rade sub masca. Cum arata cand rade? Sunt atatea culori si strigate in piata, iar ea are incheieturile mainilor foarte subtiri, probabil ca gleznele la fel. Dansez cu ea toata seara, pe care o las sa treaca. Incep sa-i cunosc talia, dar nu-mi spune numele. Rad si-i povestesc despre fotografiile si calatoriile pe care le fac. Ea-mi spune despre studiile ei, despre ambitii, despre cum nu vrea sa piarda nici un moment, niciodata, din nimic. Sunt atent si galant, ii povestesc prin mine o poveste renascentista. Parul ei miroase bine si e moale si conteaza la fel de mult. Alergam intre perechile care danseaza, care si-au pierdut culorile in intuneric. Ma simt prins intr-un corp care poate prinde orice. Simt totul din ce in ce mai bine. Iarasi talia ei este aceeasi, si ne tresalta si mie si ei piepturile cand o prind. O scap si o prind din nou, si-i dau drumul sa vad in ce directie va alege sa zboare, ca si cu un fluture. Ne-ndepartam de multime si-i lasam zumzetul si culorile inchise in spate.De data asta nu mai pot gresi. Ii simt iarasi palmele ude si incheieturile subtiri, si degetele nu se vor prinse; corpul ei se opreste intre peretele din spate si mine. Nu poate misca si nu-nteleg ce spune pentru ca sunt prea emotionat si ea vorbeste prea tare. Ii prind parul, si-i smulg masca, si-n lumina putina ii sorb chipul, imi imaginez cum arata zambetul ei dinainte, si-ncep sa-i simt…

La ora 5 dimineata toata lumea trebuia sa-si scoata masca si sa o arunce in sus. Apoi sa plece acasa. Si au ramas toate acolo, sunt o multime si vin altii sa le adune. Cristian merge fara tinta printre toate acestea, tinandu-ma in mana. E derutat si are atentia scazuta pentru oamenii din jur, care sunt putini de altfel. Are hainele sifonate si putin murdare, gulerul desfacut, si nu stiu cand m-a dat jos de pe fata lui, si de ce nu pot sa inteleg. Mergem pe strazi, iar el nu-mi da drumul si-am incredere.

Doi oameni vopsesc un gard in alb si Cristian ia o pensula fara ca ei sa-l vada, o inmoaie in vopseaua grea, o indreapta spre mine, si-mi spune: “Nu te-am placut niciodata”.

Se misca pensula in sus, in jos si masca devine alba. Se lasa pensula pe jos. Se ridica corpul si picioarele se misca dreptul, stangul, dreptul, stangul, mainile pe langa corp se misca si ele, dreapta, stanga, dreapta, stanga, in stanga este masca, se tine acolo, capul se tine in sus, se misca din cand in cand, ochii privesc in jur…