[ultima parte; prima parte e aici, a doua e aici iar a treia e aici]

A doua zi, pe la prânz, se trezi cu capul greu. Avea parul incâlcit din cale-afara, si sânge inchegat in par. Se imbraca cu greutate, gemând infundat. Nu mai avea nimic de mâncare si incepu sa-si roada unghiile. Isi amintea cu greu de ziua din urma. Oamenii îl lovisera cu pietre. Oare tot pentru ca el avea ceva pe care ei nu-l aveau, si nu-l puteau avea?

Gasi un carbune ramas de peste iarna, intr-un cotlon. Iesi si incepu sa deseneze pe usa. Mai intîi facu vreo patru cercuri mari. Apoi un patrat. Apoi incepu sa deseneze, in nestire, cercuri si patrate, unele peste altele. Praful de carbune sarea in toate partile, uscat. Ii intra in gura si el il lingea cu limba.

Desena pâna îl cuprinse oboseala. Nimeni din cei care treceau nu-i daduse nici o atentie. Doar un invatat care trecu din intâmplare prin fata casei, dupa aceea, se opri mirat. Se uita cu grija la contururile desenelor. Din ce in ce mai uimit, isi chinuia mintea sa priceapa. Din ochi, masura liniile trase cu carbune.

Când, în sfârsit, pricepu, dupa mintea lui, ce facuse nebunul pe usa, îl prinse ameteala. Cu o voce uscata, topita, isi sopti în barba: “aicea sta diavolul”, si pleca clatinându-se, privind cu spaima înapoi. Pentru ochii lui de învatat, nebunul implinise idealul de excelenta matematica al tuturor celor din tagma lui: rezolvase cvadratura cercului.

Câteva precupete il auzisera soptind in barba, si asa se raspândi în oras zvonul ca nebunul era diavolul.
Intre timp, nebunul sta în casa si privea un paianjen, cum îsi tesea plasa lui. Asa, privind, incepuse sa-si aduca aminte de vorbele spuse ieri. “Nu exista Dumnezeu”, sopti el incetisor. Asa spusese in predica lui. Si apoi spusese: “eu sunt Dumnezeu”.

Punea vorbele astea cap la cap si nu intelegea nimic. Dar parca ziceau acelasi lucru. Paianjenul isi tesea mai departe pânza lui. Ce picioruse fine avea. Nebunului îi era foame dar nu voia sa iasa dupa mâncare. Bau o cana cu apa. Se întinse si adormi. Afara începuse din nou sa ploua, ploaie de vara.

Dimineata nebunul nu se trezise inca. La usa lui venisera doi învatati, sa vada desenele lui, dar ploaia stersese urmele de carbune. Batura atunci la usa, dar nebunul dormea adânc. Nu le deschise.

Când se trezi, învatatii plecasera blestemând si certându-se între ei. In oras deja se zvonea ca în casa nebunului sade diavolul, si oamenilor le era teama sa se apropie de el. Pregateau o cruciada pentru un singur om. Nebunul nu stia asta. El gândea: “eu sunt Dumnezeu”. Era un gând ca oricare altul, gând
de nebun.

Nu era greu de gândit. Era ca o miscare naturala a mintii lui. “Eu sunt Dumnezeu, eu sunt Dumnezeu, eu sunt
Dumnezeu.” Ca un vers recitat de un copil, monoton. Dar pe masura ce gândea mereu acelasi lucru, mintea lui se latea, cât sa cuprinda tot ce exista. Incet, incet, intelegea ce gândeste. Parca i s-ar fi luat o ceata de pe ochi. Acuma jocul se sfârsise.

Cuprindea deodata cu gândul intreaga lui istorie, si numara zilele trecute. Trecusera cinci zile de când spusese ca nu este Dumnezeu, si mai erau doua. Mintea lui era acum ca un ochi mare, cu care vedea totul, pretutindeni. Vedea ce-o sa fie si ce a fost. Vedea popoarele luptând unele impotriva altora si oamenii omorând oameni. Vedea verile, iernile, toamnele bogate si cele sarace. Parca toate erau deodata, si nu intr-un timp.

Se simtea singur de parca ar fi fost nimeni cu nimeni. Inteleptii scriau despre el, cum ca exista, si gândurile lor le simtea firave si tematoare. Pe masura ce totul se amesteca, in devalmasie, in capul lui, simtea ceva ca o ameteala, care il cuprindea. Acum totul era in mintea lui. Era ca o oglinda in care se oglindea intreg universul. Se vedea si pe el, cum era nebun, cu ochii rataciti si barba incîlcita, si vedea gândul nebunului: “nu exista Dumnezeu”. Era ca un fir subtire, dar drept, care ducea
pâna la mintea lui. Nebunul capatase omniscienta.

Deodata vazi ca se facuse seara. Se simtea obosit si buimac. Contempla acest tot, mare, amestecat, pe care il cuprinsese mintea lui dilatata, de sub ochii inchisi. Vazu cum nebunul dormea in camera lui. Sst, sa nu-l trezesti! El era nebunul.

A sasea zi oamenii se adunau in piata.
– Acolo sta diavolul! Asa a spus un invatat! zise un om.
– Da, trebuie sa-l ucidem! Altfel, umbra pacatului se va intinde asupra orasului nostru, si Domnul ne va pedepsi, spuse un calugar cu o voce ascutita.

O femeie tânara si foarte frumoasa striga disperata:
– Nu, nu este diavolul, este unealta bunului Dumnezeu! Pe mine m-a vindecat. Chipul meu nu mai este macinat de boala.
Câtiva strigara:
– Taci, curvo, tu nu ai avut niciodata nimic.

Femeia pleca plângând. Câteva precupete se uitau nedumerite. Nu stiau ce sa zica. Il vazusera pe nebun ani în sir. Venea la piata si râdea. Ele îi mai dadeau câte ceva de mâncare. Asa jalnic sa fie diavolul?

Mai multi barbati luara bâte si furci. Calugarul venea dupa ei agitînd o cruce, repede, repede, sa nu piarda prilejul de a face vreo minune cu credinta lui. Oamenii erau luati de valul furiei. Puneau acum pe seama nebunului, fiecare, toate relele care li se intâmplasera.

– Sa-l ucidem! Acum ajunsera la casa nebunului. De unde avea el casa? Cum se aciuase pe aici? Nimeni nu-si mai amintea. Hotârât lucru, era diavolul. Se cam sfiau sa darâme usa si sa dea navala peste el. Unul mai nestapânit striga din nou:
– Sa-l ucidem! si izbi în usa. Usa se deschise usor. Se imbulzira toti sa intre. Nu era nimeni în casuta. Doar intr-un colt, un paianjen isi tesea pînza. Speriat, dadu sa se ascunda într-un cotlon.

– Uite-l! urla o femeie. Sa nu va scape! Diavolul! Lovira paianjenul si-i destramara pânza. Apoi plecara. Unii dintre ei erau rusinati. Il vazusera pe nebun in fiecare zi, si nu stiau ca el e diavolul. Si acum, uite, se facuse paianjen si voia sa fuga. O oarecare cumatra grasa veni si-i întreba, cu o umbra de tristete in glas:

– L-ati ucis?
– Da, spusera ei. Ea înca mai spera sa se mântuiasca si sa ajunga in rai.
In a saptea zi nebunul se trezi si soarele era sus pe cer. Lumina lui îi încalzea pleoapele. Nu era el nebunul. Se duse la bucatarie sa manance. Pe masuta sedea o hartie. Cateva randuri:

Zise nebunul in sinea lui: “Nu exista Dumnezeu!”, si se duse sa se culce. Intre timp, zece intelepti deja se chinuiau, scriind, sa-i dovedeasca pe calea ratiunii ca nu are dreptate.

Foaia statea pe masa si parca nimeni n-ar fi scris pe ea.