[prima parte e aici]

Dimineata se trezi mohorât, cu un gust cleios in gura. Iesi in usa sa-si arunce oala de noapte. In casa putzea rau. Afara ploua, si tot tare. Când se duse sa ia smochinele ramase vazu ca obielele îi erau ude.

Pe jos era noroi, ploaia intrase în casa. Acum vazu si ce multi gândaci erau pe mescioara de lemn, toti gândacii se strânsesera acolo, în colturile lor venise apa. Ii dadu jos cu dosul palmei si râse. Mânca smochinele ramase si bau putin vin. Era vara si nu era frig, dar nu mai era de iesit afara. Noroiul se facuse gros, acum nu mai mirosea urât, il spalase ploaia, dar ar fi trebuit sa-ti bagi piciorul pâna la genunchi ca sa faci un pas.

Ce pacat! Nu mai trecea nimeni de care sa râda. Se plictisea. Se baga la loc în pat si adormi, zîmbind.

Spre seara îl trezi un zgomot de batai în usa. Când deschise vazu un om înfasurat intr-o manta mare si groasa, ud pâna la brâu, murdar de noroi pe fata. Inca doi, la fel de uzi si de murdari, intrara cu el sa se înghesuie in coliba nebunului.

– Nebunule, am auzit ca ierti oamenii de pacate, zise unul, cel mai gras. Nebunul râse gros si zise:
– Au fost bune smochinele. Nevasta-ta mi le-a dat. Nu mai am.
Unul dintre ceilalti râse si el si îi spuse:

– O sa-ti aducem si alte smochine, o sa-ti dam si vin, numai sa se opreasca ploaia asta. Niciodata n-a mai plouat asa. Parc-ar fi potopul.
– Vreti sa opresc eu ploaia?

In sinea lor asta voiau. Credeau ca nebunul e unealta Domnului. Nebunul isi zicea: “Nu exista dumnezeu” si privea la ei cu ochi tâmpi.

– Poti sa o opresti?, intrebara ei, ca sa il provoace.
– Nu este nici o ploaie, spuse el, mintile voastre sunt obosite. Sunteti prea obositi, asta e tot. Ati vrut sa va jucati de-a ploaia. Acum jocul s-a terminat.

Ei nu intelegeau nimic din ce spune, credeau ca e un soi de descântec. Ca de obicei, nebunul rostea ce-i venea mai repede la gura. Mai spuse:
– Sa le spuneti tuturor sa se culce, ca sunt foarte obositi. Acum o sa ma culc si eu.

Oamenii se uitau la el cum se rasuceste in pat. Imediat el incepu sa sforaie. Probabil au batut drumul de pomana, au murdarit si un rând de straie.

In noaptea aceea ploaia se opri.

Dimineata era soare pe cer, si nici urma de nor. Prin oras faima nebunului crescuse. El nu stia asta. Tocmai isi privea dintii stricati pe fundul tingirii, când s-au auzit din nou batai în usa. Cei de cu seara venisera din nou la el.

– V-ati odihnit? i-a intrebat.
– Uite, nebunule, au zis ei, s-a oprit ploaia.

Iesi si el pe usa. Soarele era deja sus pe cer si noroiul aproape ca se uscase. Nebunul se uita la soare si îi simti arsura in ochi. Când se intoarse spre cei trei oameni, in intunericul odaii, nu îi zarea prea bine. I-au dat smochine si vin.

– Pentru ca ai oprit ploaia.
– Care ploaie?, intreba el.

“Ei, e nebun” se gândira ei, nu mai stie nimic. Intr-adevar, nu prea isi mai aducea aminte ce facuse cu o zi în urma. Cei doi plecara. Cel gras mai ramase. Asuda mult si se inabusea, dar era tare curios sa vada ce o sa-i mai zica nebunul.

– Ia spune-mi, cum o sa pier?
Nebunul se uita inspre el. Abia acum îi distingea mai bine figura. Nu stia ce sa-i spuna. Ce voia omul asta de la el? Inchise ochii si se facu ca nu aude.

– Spune-mi, nebunule, daca ai oprit ploaia poti sa-mi spui.
Atunci nebunul, in mintea lui intortocheata intelese ca ei credeau ca el are ceva ce ei nu au. Si de aceea îi dadusera smochine si vin. Nu-i era prea clar. Oricum, spuse:

– Mi-e rusine sa-ti spun.
– Hai, nu te sfii.
Atunci isi lasa limba singura sa se miste, fara sa se mai impotriveasca:

– Moartea o sa intre în tine prin dos.
“Ptiu, e nebun” isi spuse grasul, si scuipa de-adevaratelea, tragând usa dupa el. Nebunul râdea in hohote in urma lui.

Numai ca, nu peste mult timp, negustorul cel gras pleca intr-o cruciada, caci se platea bine. Barbarii îl prinsera si îi bagara o teapa inrosita în fund. Si asa i-a fost sfârsitul.