Mircea Dumitru, Explor?ri logico-filosofice, Ed. Humanitas, Bucure?ti, 2004, 360 p.

Cartea profesorului Mircea Dumitru trateaz? într-o manier? tehnic? o serie de subiecte ce ?in de domenii variate ale filosofiei: istoria filosofiei, filosofia limbajului, filosofia logicii ?i metafizic?, metalogic?, filosofie moral? ?i politic?. Ca atare, nu doar c? lucrarea nu îi va fi accesibil? unui cititor lipsit de preg?tire de specialitate, dar s-ar putea ca nici m?car pe un filosof profesionist s? nu îl atrag? toate studiile publicate în cadrul ei.

Acesta nu are de ce s? fie, totu?i, un defect al c?r?ii sau al autorului. Va exista îns?, pentru un cititor neavizat, tenta?ia de a respinge cartea în întregime. Mai mult decât atât, cititorul neavizat ar putea, r?sfoind lucrarea, s? subscrie la prejudecata, mai veche la noi, c? tradi?ia analitic? în filosofie, tradi?ie de la care se revendic? autorul lucr?rii, reprezint? o renun?are la adev?ratele idealuri ale filosofiei tradi?ionale. Un astfel de cititor ar putea spune: “Iat? o lucrare de filosofie analitic? tipic?! Cartea e o colec?ie de texte în care se discut? ni?te probleme obscure. Studiile sunt pline de formule logice. Era oare nevoie de tot acest formalism? Nu exist? nici o concluzie general? a lucr?rii. Cum s? r?mâi cu ceva dup? ce ai citit o astfel de carte? Mai e nevoie de vreo alt? dovad? pentru a spune c? filosofia a?a-zis? analitic? nu e de fapt filosofie?”

Nu doresc s? iau aici ap?rarea filosofiei analitice. De altfel, suspectez c? dac? un cititor va fi respins de cartea profesorului Dumitru, vina nu o va purta filosofia analitic?. Motivul va fi, mai degrab?, altul. E vorba, în primul rând, de o lucrare de filosofie academic?. Textele de filosofie care se public? în reviste specializate pot fi cu greu urm?rite de un public larg, indiferent de orientarea filosofic? a autorilor. Ele pot fi greu de urm?rit chiar ?i pentru filosofii profesioni?ti cu o specializare diferit?. Iar reac?ia de respingere datorat? lipsei de în?elegere apare chiar ?i la filosofi.

Ca atare, a? dori s? iau, într-un anumit sens, ap?rarea acestei c?r?i. Nu doresc s? ap?r concluziile teoretice formulate de autor în carte, mai ales c? pe destule nu le împ?rt??esc. Apari?ia unei lucr?ri de un nivel teoretic similar cu cel al c?r?ii profesorului Dumitru este, totu?i, un fenomen mai rar întâlnit la noi. Ar fi p?cat ca un asemenea fapt s? treac? neobservat, datorit? unei lipse de în?elegere. Voi încerca, prin urmare, s? redau în continuare pe scurt con?inutul acestei lucr?ri tehnice. Maniera pe care o voi adopta va fi întrucâtva apropiat? de cea a textelor de popularizare.

Cuvântul înainte cuprinde, între altele, o situare a autorului. Mircea Dumitru d? la iveal? aici câteva dintre presupozi?iile fa?? de care este angajat: filosofia se face prin dialog, mai degrab? decât prin construc?ia de sisteme; ea e, în primul rând, o activitate de clarificare a gândurilor noastre, a?a cum sunt exprimate în limbaj; prin urmare, studiul felului în care func?ioneaz? limbajul ne va fi de folos ca filosofi; un astfel de studiu va putea fi întreprins f?când apel la logica modern?, întrucât logica pune în eviden?? structura limbajului natural; filosoful va studia în acest fel anumite probleme specializate, va ajunge la anumite concluzii ?i va încerca s? le sus?in? prin argumente.

Nu toate aceste presupozi?ii sunt specifice tradi?iei analitice, desigur. Majoritatea filosofilor, s-ar putea spune (sau m?car spera), consider? c? dezbaterea ?i schimbul de argumente sunt importante în filosofie. Pe de alt? parte, nu to?i filosofii analitici fac apel la instrumentarul logicii moderne. Unii recurg la formalisme matematice, iar al?ii nu recurg la nici un fel de formalisme. Nu to?i privilegiaz? studiul filosofic al limbajului. De altfel, nu cred c? Mircea Dumitru î?i propune s? caracterizeze filosofia analitic? în acest scurt text introductiv, cât mai degrab? s? indice unde se plaseaz? el însu?i pe o hart? schematic? a op?iunilor filosofice contemporane.

Primul studiu, Auto-predica?ie ?i unitatea virtu?ilor în dialogul Protagoras de Platon, se prezint? ca un text mai degrab? de exegez? filosofic?. Contribu?ia filosofic? original? nu const? aici, într-adev?r, în formularea unor adev?ruri filosofice noi. Problema auto-predica?iei era dac? putem spune despre dreptate, de pild?, c? e un lucru drept, f?r? a ajunge la un regres la infinit. Problema unit??ii virtu?ilor era dac? curajul, dreptatea, chibzuin?a ?i alte calit??i, numite de Platon virtu?i, sunt p?r?i ale virtu?ii de acela?i fel (“ca p?r?ile unui obiect din aur” Protagoras, 349c) sau de feluri diferite (“ca p?r?ile fe?ei” Protagoras, 349c).

Socrate al lui Platon, a?a cum l-am în?eles, încearc? s? sus?in? c? a fi un om virtuos înseamn? s? fii, deopotriv?, drept, pios, chibzuit, curajos ?.a.m.d. ?i, în plus, c? fiecare dintre aceste concepte nu poate fi definit f?r? a face apel la toate celelalte. Mircea Dumitru încearc? s? arate, folosind aparatul formal al teoriei mul?imilor, cum putem în?elege auto-predica?ia f?r? s? ajungem la un regres la infinit, iar apoi, folosind rezultatele ob?inute, încearc? s? reconstruiasc? teza lui Socrate despre unitatea virtu?ilor.

Poate c? acest studiu nu îl va interesa, într-adev?r, pe cel care, citindu-l pe Platon, nu simte nevoia s? recurg? ?i la lucr?ri de exegez? pentru a-l în?elege mai bine. El pune bine în eviden??, îns?, metoda reconstruc?iei conceptuale, a?a c? ar putea sluji drept exemplu pentru cei dornici s? utilizeze aceast? metod? în exegeza filosofic?, mai ales c? în cadrul lui nu sunt utilizate mijloace tehnice care s? fie introduse f?r? explica?ie.

Al doilea studiu, Denotare ?i descrip?ie: un criteriu al referin?ei pentru termenii singulari, e suficient de accesibil încât s? poat? fi citit cu folos de orice student la filosofie care a urmat un curs de filosofia limbajului. Autorul î?i propune, urmându-i pe Russell ?i Quine, s? formuleze o solu?ie la problema referin?ei termenilor singulari, iar apoi s? apere solu?ia propus? în fa?a unor obiec?ii formulate de Strawson ?i Kripke.

În ce const? problema de aici? Termenii singulari sunt fie descrip?ii definite (sau descrieri) de forma “primul om care a p??it pe Lun?”, fie nume proprii, cum ar fi “Bucure?ti”. Fiecare termen singular pare s? trimit? (sau “s? refere”) la un obiect anume. De aici nedumeriri filosofice de felul: “Despre cine vorbim atunci când vorbim, în prezent, despre ‘primul om care a p??it pe Jupiter (sau, mai r?u, pe Soare)’? Despre cine vorbim atunci când vorbim despre ‘Pegas’, sau ‘Zeus’, sau ‘Sherlock Holmes’?” Felul nostru obi?nuit de a vorbi ar p?rea, astfel, s? ne angajeze fa?? de existen?a unor “obiecte ireale”.

Solu?ia lui Russell, l?sând formalismul la o parte, a fost s? spun? c? propozi?iile care au ca subiect gramatical aparent o descrip?ie definit? trebuie citite, de fapt, ca propozi?ii care încep, de pild?, a?a: “Exist? ceva care e om ?i a p??it primul pe Jupiter ?i …”. Quine a extins acest soi de analiz? ?i la propozi?iile ce con?in nume proprii. Morala filosofic? a acestei analize, pe care o urm?re?te în diferitele ei detalii ?i la care subscrie ?i Mircea Dumitru, este c? limbajul nostru nu func?ioneaz? a?a cum credeam.

Leg?tura dintre limbaj ?i realitate nu se face, prin intermediul termenilor singulari, în mod direct. Într-o alt? viziune, apar?inându-i lui Kripke, dintre termenii singulari, numele proprii reprezint? o punte direct? între limbaj ?i realitate. Sigur, acest rezumat al chestiunilor discutate e o simplificare exagerat?. Pentru cineva care tocmai se familiarizeaz? cu filosofia ?i se confrunt? cu problema rela?iei dintre limbaj ?i realitate, textul lui Mircea Dumitru poate reprezenta îns? o baz? solid? de discu?ie. El formuleaz? o parte a acestei probleme ?i ofer? o solu?ie, luând în considerare ?i posibilele obiec?ii. De aici mai departe discu?ia e deschis?.

Al treilea studiu, Orice teorie a adev?rului ofer? o teorie a semnifica?iei?, reprezint? o schi?? de evaluare a unui proiect de teorie semantic? pentru limbaj. Proiectul îi apar?ine lui Donald Davidson. O întrebare important? la care încearc? s? r?spund?, în mod tradi?ional, cel care vrea s? formuleze o teorie semantic? este “Cum se face c? atunci când vorbim ceea ce spunem are un în?eles?” Davidson “înlocuie?te” aceast? întrebare cu o alta: “Cum se face c?, de?i nu în?elegem decât un num?r finit de cuvinte, suntem capabili s? formul?m ?i s? în?elegem infinit de multe expresii compuse ?i propozi?ii?”

Ideea lui Davidson este c? logica modern? ne va ar?ta cum depind elementele compuse ale limbajului, propozi?iile, de elemente mai simple ale acestuia. Rela?iile logice privesc îns? adev?rul, nu în?elesul. Acest lucru l?mure?te ?i titlul prezentului studiu. Mircea Dumitru prezint? el însu?i destul de accesibil proiectul davidsonian, a?a c? nu voi insista aici. Evaluarea sa critic?, chiar dac? sumar?, este ?i de aceast? dat? de natur? s? stârneasc? o dezbatere filosofic? autentic?, de care s-ar putea interesa cel care se întreab?, de pild?, dac? se poate, într-adev?r, realiza cu succes “înlocuirea” despre care am vorbit mai sus.

Studiul al patrulea, Flogiston, oxigen, ap? ?i alte genuri naturale, abordeaz? un subiect care este comun atât filosofiei limbajului, cât ?i filosofiei ?tiin?ei ?i metafizicii contemporane. Perspectiva de aici este cea a filosofiei limbajului, de?i, pentru a pune în eviden?? importan?a problemei, autorul recurge la un excurs de filosofia ?tiin?ei. Textul este de ast? dat? ceva mai dificil ?i nu va putea fi urm?rit de un cititor lipsit de o familiarizare bun? cu literatura subiectului.

Simplificând, pentru autori precum Kripke ?i Putnam, termenii pentru genuri naturale, termeni precum “ap?”, “aur” sau “tigru”, par s? trimit? direct la anumite clase de obiecte sau substan?e din realitate, nu pe baza unui în?eles. Ace?ti termeni func?ioneaz?, pentru Kripke, de pild?, la fel ca numele proprii, care nu refer? pe baza vreunui în?eles, respectiv a unei descrip?ii care li s-ar putea asocia sau la care s-ar putea reduce respectivele nume. Acest fel de a vedea trimite la probleme asem?n?toare celor pe care le-am men?ionat atunci când a fost vorba de nume proprii: “Despre ce vorbeau cei care vorbeau despre ‘flogiston’?” Pentru a se confrunta cu astfel de probleme Mircea Dumitru va face apel la un aparat conceptual (?i formal) mai sofisticat, pe care nu îl pot prezenta aici.

Urm?torul studiu, Atitudini propozi?ionale. Probleme ?i teorii, este, ca ?i cel precedent, ceva mai greu accesibil. Formul?rile care exprim? atitudini propozi?ionale sunt propozi?ii de forma “X (cineva) crede c? / se teme c? / sper? c? / etc. p (o propozi?ie)”. Exemple: “Petre crede c? afar? plou?”, “Petre sper? c? afar? nu plou?”, ?.a.m.d.

În contexte obi?nuite, dac? spun ceva adev?rat folosind un termen care refer? la un lucru, ceea ce spun (“Ion Barbu e poet”, de pild?) r?mâne adev?rat atunci când înlocuiesc termenul respectiv cu un altul care refer? la acela?i lucru (“Dan Barbilian e poet”). Frege a observat, îns?, c? acest lucru nu mai e valabil în contextele atitudinilor propozi?ionale (poate fi adev?rat c? “Petre crede c? Ion Barbu e poet”, dar fals c? “Petre crede c? Dan Barbilian e poet”, fiindc? Petre nu ?tie c? Ion Barbu e pseudonimul lui Dan Barbilian).

Solu?ia lui Frege a fost, vorbind în mare, s? spun? c? în astfel de contexte conteaz? în?elesul celor dou? expresii, care difer?, de?i referin?a lor este aceea?i, ?i de aceea ceea ce se spune poate s? fie adev?rat într-un caz, dar fals în cel?lalt. Pentru autori care sus?in, îns?, c? numele proprii nu au în?eles (acesta este, cum am v?zut, cazul lui Kripke), aceast? solu?ie nu mai e accesibil?.

Aceste chestiuni au fost anun?ate în încheierea celui de-al doilea studiu din carte, dar acum e vorba de altceva. Exist? anumite expresii care refer?, dar despre care pu?in? lume ar spune c? refer? pe baza unui în?eles. Acestea sunt termenii demonstrativi sau indexicali: “eu”, “acesta”, “acela”, “aici” ?.a. Exemple precum cel de mai sus, în care am folosit nume proprii, au fost fabricate folosind indexicali. Ceea ce încearc? Mircea Dumitru este s? analizeze felul în care doi autori contemporani, M. Richard ?i G. Forbes, abordeaz? aceste cazuri, optând, în mod argumentat, pentru solu?ia celui din urm?.

Cel de-al ?aselea studiu, intitulat Modalit??i ?i cuantificatori, trateaz? un subiect care dep??e?te grani?ele filosofiei limbajului, de?i sursa discu?iilor filosofice despre modalit??i, respectiv lumi posibile, o constituie tot analiza logic? a limbajului. Pe scurt, enun?urile modale sunt cele în care se spune c? e posibil ca lucrurile s? stea într-un fel, de?i nu stau a?a acum, sau c? unele lucruri stau cu necesitate în felul în care stau ?.a.m.d.

O problem? filosofic? la care duc astfel de enun?uri poate fi formulat? astfel: “Atunci când cineva spune c? e posibil s? plou? afar? acum, el spune ceva adev?rat, chiar dac? acum nu plou? afar?. Dar dac? el spune ceva adev?rat, despre ce vorbe?te?” Un r?spuns la aceast? problem? a fost: “Se vorbe?te despre o lume posibil? în care acum plou?.” Un astfel de r?spuns atrage dup? sine întreb?ri suplimentare: “Ce sunt lumile posibile? În ce fel exist? lumile posibile?”

Exist? filosofi, precum David Lewis, care au sus?inut c? lumile posibile exist? în acela?i fel în care exist? ?i lumea noastr?, doar c? nu în acela?i spa?iu ?i timp ?i, în plus, nu pot exista conexiuni cauzale între evenimente din lumea noastr? ?i evenimente ce au loc într-una din lumile posible. Mircea Dumitru urm?re?te s? schi?eze, în acest studiu, ap?rarea punctului de vedere opus, potrivit c?ruia nu exist? decât lumea actual?. Textul poate fi urm?rit de oricine posed? no?iuni introductive de logic? modal? ?i ar putea sta la baza unor dezbateri filosofice fructuoase în spa?iul nostru cultural, mai ales c? nu e prima dat? când un autor român abordeaz? aceast? tematic?.

Al ?aptelea studiu, Logica modal? ca logic? de ordin superior, prezint? pe scurt anumite rezultate formale ob?inute de profesorul Dumitru în lucrarea Modalitate ?i incompletitudine, ap?rut? în 2001 la editura Paideia. Pentru o lectur? a textului sunt necesare cuno?tin?e elementare de logic? modal?, logica predicatelor ?i metalogic?.

Textul acesta este probabil, textul cel mai tehnic ?i, poate ?i de aceea, miza sa filosofic? e greu de întrez?rit. Voi încerca o sugestie, dincolo de afirma?iile autorului. S? ne gândim la proiectul mai general de a “prinde” structura limbajului nostru prin intermediul unui sistem formal ?i, în acela?i timp, la rela?ia dintre limbaj ?i realitate. Interpretat simplist, un vechi rezultat al metalogicii ne spune c? orice teorie formulat? într-o logic? de ordinul întâi, dac? descrie adecvat o realitate infinit? discret?, poate s? descrie ?i o realitate infinit? continu? (?i invers).

Cu alte cuvinte, dac? structura limbajului nostru este cea a unei logici de ordinul întâi, atunci nu putem ?ti dac? teoriile noastre descriu o realitate continu? sau o realitate discret?. Acest lucru nu mai este valabil pentru o logic? de ordinul al doilea. Dac? structura limbajului nostru este prins? de o logic? de ordin superior, pe de alt? parte, un alt rezultat al metalogicii (incompletitudinea logicii de ordinul doi) ne spune c? exist? adev?ruri pe care s-ar putea s? nu fim în principiu capabili s? le demonstr?m. În plus, e greu de v?zut cum am putea reda structura logic? a limbajului nostru, care cuprinde ?i termeni precum “necesar”, “posibil”, “contingent”, f?r? a face apel la logica modal?.

Acum, dac? accept?m ceea ce sus?ine Mircea Dumitru, anume c? logica modal? trebuie v?zut? ca un caz particular al logicii de ordinul doi, am putea începe s? b?nuim c? structura limbajului nostru este, într-adev?r, cea a unei logici de ordin superior. Dispunem, cu alte cuvinte, de un limbaj natural cu o putere de expresie mai mare decât credeau unii filosofi (Quine, de pild?), dar structura acestuia face posibil s? existe adev?ruri pe care noi s? nu le putem niciodat? demonstra. Dincolo de aceste “intui?ii filosofice”, cred c? studiul acesta ar putea fi citit cu folos în conjunc?ie cu considera?iile mai filosofice ale profesorului Dumitru formulate în capitolul 4 al c?r?ii men?ionate mai sus.

În fine, cel din urm? studiu, Exist? drepturi individuale ca drepturi naturale?, e dedicat unei tematici diferite, ce ?ine de filosofia politic? ?i moral?. Aici, împotriva unui fel de a vedea potrivit c?ruia drepturile oamenilor, ca ?i obliga?iile acestora, deriv? din institu?iile societ??ii în care tr?iesc, Mircea Dumitru încearc? s? argumenteze, raliindu-se felului de a vedea al altor filosofi, c? exist? drepturi ce deriv? din îns??i natura uman?, care sunt anterioare logic oric?ror institu?ii ?i de care institu?iile societ??ii trebuie s? ?in? întotdeauna cont.

Argumentele pot fi urm?rite cu u?urin?? de c?tre cei familiariza?i cu no?iuni elementare de filosofie moral? ?i politic?, iar pozi?ia exprimat? de autor în acest text e de natur? s? stârneasc? o polemic? de amploare, mai ales datorit? reac?iei, anticipat? ?i de autor, c? argumentarea în favoarea drepturilor naturale risc? s? duc? la o anulare a distinc?iei dintre fapte ?i valori sau, dac? e s? ne întoarcem în planul limbajului, între descriptiv ?i normativ.

Pentru a încheia, a? spune c? aceast? lucrare, dac? i se va acorda aten?ia cuvenit?, ar putea reprezenta o ?ans? pentru filosofia f?cut? în limba român?. Aceasta fiindc? ea reprezint? o punte de plecare pentru mai multe dezbateri posibile, iar dezbaterile filosofice autentice sunt înc? destul de rare în via?a noastr? academic?.

[recenzia a aparut anul trecut in Revista de filosofie]