[am decis sa fac din povestirea asta o “telenovela”, asa ca va avea mai multe episoade 🙂 povestirile mai vechi sunt, desigur, aici]

Zise nebunul in sinea lui: “Nu exista Dumnezeu!”, si se duse sa se culce. Intre timp, zece intelepti deja se chinuiau, scriind, sa-i dovedeasca pe calea ratiunii ca nu are dreptate.

Nebunul se trezi si gândi: “Intelepciunea voastra este numai nebunie”. Afara ploua cu picuri fini: rap, rap, rap. Se duse in cuhnie si mânca un coltuc cu untura. Pe dosul tingirii isi zarea chipul – cetos. Brusc izbucni in hohote de râs: tingirea îi încadra figura cu o aureola de sfint. Duse un deget la nas. Ce nas aspru si paros!

“înteleptul isi are mintile in cap, iar nebunul rataceste aiurea, dar am observat ca amindoi au aceeasi soarta.”

Ploaia se rarise si iesi in fata casei. Nu mai era praf, dar in schimb era un noroi gros, cu miros urât. Isi lua mantaua si pleca la piata, sa cumpere smochine. La una din tarabe statea o batrâna cu o boneta murdara. Când il vazu facu ochi mari. Nebunul isi rase in barba si trecu mai departe. Câteva halci de miel zaceau atârnate intr-un colt. Uite, aici sunt smochine! Se uita la cumatra grasa, asudata, cu cautatura vicleana.

– Femeie, da-mi un pumn din smochinele tale si te vei mântui! Cumatra isi sterse mâna murdara pe sort si se holba la el:
– Du-te de-aci, nebunule, nu-ti dau de pomana! Isi facu cruce si-si scuipa in sîn, un sîn mare si gras.

– Adevarat iti graiesc ca te vei mântui si pacatele tale vor fi iertate!
– Ce stii tu de pacatele mele?

Nebunul isi inchise ochii. Mintea lui urma cai nestiute, nici lui nu-i pasa atâta de ele cât s-ar crede. Mintea lui voia sa se joace, sa zburde vesela si libera,… Si de ce n-ar lasa-o in voie?

– Pacatele tale de-acuma sunt multe ca sa ti le spun. Tu singura nu le vezi. Dar pacatul tau de fata nu l-ai uitat niciodata. Femeia se dadu doi pasi înapoi si lasa privirea în jos, sa nu i se vada urmele groazei de pe fata.

– Pruncul nebotezat e acum în cer, si-n viata de apoi îi esti tot mama. Nebunul isi râdea pe sub mustati, dar se arata foarte serios în priviri.
– Tine, zise cumatra repede, sa n-o auda jupaneasa de alaturi care-si vântura funiile de ceapa ca pe niste trofee pretioase, uite o livra de smochine, si daca poti tu sa-mi dai iertarea pacatelor, fa-o degraba!

– Esti iertata, femeie, sa nu mai pacatuiesti, zise nebunul, si ca sa nu izbucneasca în râs pleca în fuga. Nu mai apuca sa vada cum în urma lui femeia se ciucise si plângea cu fata în cosuri, peste pestele uscat. Lacrimi fierbinti îi curgeau pe obraz în timp ce pe chipul gras, lucios, se asternea o mare usurare.

Nebunul se mira de smochine, dar îi era tare foame si nu avu timp sa-si bata capul cu tot ce se petrecuse. Le indesa pe rând in gura, tropaind prin noroi, si se grabea spre casa.

Ploaia incepuse din nou. De asta data ploua tare, cu stropi mari si grei. Cosmeliile povârnite mai lasau apa sa treca, pe la încheieturi. Când se lasase noaptea, înca mai ploua. Nimeni nu mai era afara, toti isi captuseau ferestrele cu piei de oaie si cu cârpe si se pregateau sa doarma. Nebunul statea pe intuneric. Nu stia nimic de inteleptii care scriau despre el, prin tari straine.

[va urma]