Ok, acum serios, “ceva” poate fi, desigur, arta. Stim ce-a facut Manzoni in ’61. A realizat conserve cu propriul “ceva”, le-a pus eticheta “Cacatul artistului” si le-a vandut la pretul greutatii lor in aur (90 de cutii x 30 de grame fiecare):

In cazul asta, insa, ceea ce face Manzoni are legatura cu niste chestii pe care le-au facut alti artisti (yeah, Duchamp, faza cu pisoarul) si cu un mesaj, chiar daca mesajul a fost interpretat in mai multe feluri.

O interpretare: raspunsul la intrebarea “ce este arta?” este ca tot ceea ce produce un artist este arta. O alta: odata cu disparitia “operei de arta” (v. ready-made & stuff) artistul nu mai are altceva la indemana decat propriul corp pentru a produce arta (vezi aici). A treia: natura artei nu poate fi regasita in nici un obiect, ci doar in conceptul / conceptia asociata de artist cu obiectul respectiv. Ceea ce produce artistul e un concept, o idee (v. conceptual art).

Bineinteles, au fost si altii dupa Manzoni (vezi aici). Intotdeauna, however, rahatul apare intr-un decor care nu ii este familiar – rahatul de elefant nu obisnuieste sa pozeze in postura de san al fecioarei Maria, asa cum se intampla la Chris Ofili, si nici nu obisnuieste sa fie produs in mod artificial, ca in Cloaca lui Wim Delvoye (vezi o recenzie aici).

Un rahat lasat intr-o toaleta dezafectata, cel mai probabil de o persoana prea putin educata incat sa realizeze ca aceasta face parte dintr-o instalatie de arta (suficient de obisnuita, oricum, cu lipsa de civilizatie incat sa nu-i pese ca nu exista colac, nu se poate trage apa etc.) se afla (in Bucuresti, cel putin, unde am vazut oameni facandu-si nevoile pe strada ziua in amiaza mare) la el acasa. Asa ca nu este arta.