Alexandru Dragomir – Despre libertate si supusenie (in Alexandru Dragomir, Crase banalitati metafizice, Humanitas, Bucuresti, 2004, pp. 108-110)

Primul lucru de care ne izbim atunci cand vrem sa vorbim despre libertate este ca, de fapt, noi nu stim ce este ea. Este un dat? Suntem “liberi de la natura”? Si ce anume inseamna asta? Sau, factual vorbind, a fi liber inseamna a nu avea program, a nu avea “agenda”?

Stim, in schimb, foarte bine ce inseamna supusenia, de vreme ce, asa zicand, ne nastem in ea si traim in ea. De mici copii traim intr-un perpetuu regim totalitar: ni se spune ce sa facem in privinta fiecarui lucru mai important. Primii sapte ani, de la tarc si pana la primul an de scoala, sunt anii supuseniei primare. Ne supunem cu strictete programului pe care ni-l fac parintii acasa, educatoarele la gradinita etc. De la 7 ani si pana la terminarea facultatii stam in banci si profesorii ne vorbesc de la catedra, care e intotdeauna, intr-un spatiu fizic si simbolic, sus. Dumnezeu ii vorbeste lui Moise, care asculta “cu sfintenie” si se supune. Iar elevii “stau in banca lor”. In sfarsit, odata cu terminarea facultatii incepe alegerea slujbei care este un fel de “aleg cui ma supun”. Rezulta, din schitarea acestui parcurs, ca pana la pensie sunt supus, sunt ne-liber.

Trei concluzii se pot trage de aici.
1. Toata viata suntem supusi si suntem cu un asemenea firesc incat nici nu mai stim cat de multa supusenie este in noi.
2. Asa stand lucrurile, noi nu gandim libertatea in sine, ci in relatie cu supusenia, ceea ce inseamna insa ca noi gandim nu libertatea, ci eliberarea. Nazuinta noastra este catre eliberare, nu catre libertate.
3. Libertatea nu este un dat metafizic fundamental, ci mai degraba un sentiment, “sentimentul libertatii”, unul pe care il dobandesti la capatul eliberarii si care se bazeaza pe confuzia libertatii cu eliberarea.

Ar fi insa gresit sa se inteleaga din descrierea fazelor supuseniei ca ele sunt ceva negativ si ca, intr-o lume mai buna sau ideala, ele nu ar mai exista. Aceste faze sunt firescul insusi al vietii omenesti si in economia vietii pamantesti nu ai cum altfel sa procedezi. E bine insa sa stim acest lucru si sa stim ca supusenia isi are justificari depline atat pe plan individual cat si pe plan social. E bine de asemenea sa stim ca supusenia isi are justificari depline atat pe plan individual, cat si pe plan social. E bine de asemenea sa stim ca pe langa aceasta supusenie ne-voita, exista si supusenia voita, asumata: intrarea intr-un partid, francmasoneria, convertirea la o credinta religioasa, recunoasterea legilor, ascultarea unui maestru. Iar in toate aceste cazuri e vorba mai degraba de o supunere spirituala, si nu de o supusenie, de o supunere venita dinlauntrul meu si pe care am ales-o in mod liber.

Din toate cate au fost spuse pana acum reiese un singur lucru: confuzia dintre libertate si eliberare. Noi credem ca atunci cand ne-am eliberat suntem, ipso facto, si liberi. Or, noi ramanem de fapt in negativul eliberarii, in dobandirea unei stari care a aparut prin negarea supuseniei, fara sa stim, in chip pozitiv, ce inseamna sa fii liber. Este oare libertatea o proprietate miraculoasa innascuta, pe care apoi se asaza, precum caramizile pe o temelie, constrangerile supuseniei? Cert este ca port in mine sentimentul de libertate, legat ferm de eliberare si ca, gandind tot timpul dinlauntrul supuseniei in care traim, noi gandim eliberarea laolalta cu sentimentul libertatii.

Cum sa facem atunci ca libertatea sa fie altceva decat un sentiment care insoteste eliberarea, cum sa facem ca ea sa devina o stare in care sa ne instalam si din care sa iasa in permanenta ceva? Pentru majoritatea oamenilor libertatea este eliberare, urmata indeobste de lene si de “fac ce vreau”. Poate libertatea sa devina un bun, atata vreme cat, traind intr-o lume, omul traieste in supusenie si aspira, cel mult, la eliberare?

[comentariul lui Gramo]
dragomir zice ca nu stim ce e libertatea; iar eu, ca wittgensteinian, ma gandesc imediat: intrebarea ‘ce e libertatea?’ vine dintr-o neintelegere a gramaticii noastre; avem mai multe feluri de a vorbi atunci cand folosim cuvantul asta; uneori le confundam sau ni se pare ca niste utilizari diferite ale cuvantului se bat cap in cap sau ceva de genul asta; asa ajungem sa ne intrebam ce e libertatea;

dar ce am spus mai sus e o descriere a unor fapte? daca da, cum se poate verifica? ca la psihanalist, cand recunosti ca cutare interpretare a visului e corecta? adica: sa vina filosofii si sa citeasca aceasta descriere si sa recunoasca ca ea e o descriere corecta? iar daca nu recunosc, bineinteles, se poate spune ca ei au un fel de falsa constiinta sau ca refuza sa recunoasca si sa fie oferita o noua explicatie; habar n-am, o sa ma mai gandesc;

oricum, revin la povestirea cu prelegerea lui dragomir; el se intreaba daca suntem liberi de la natura; iar apoi zice: “si ce inseamna asta?”

iar toata sugestia prelegerii e “moralizatoare”: ar trebui sa vedem libertatea in chestii pozitive, creatoare, nu in eliberarea de constrangeri, in eliberare; (nu spunea si Nietzsche ceva asemanator?)

dragomir zice ca noi traim toata viata in supusenie; suntem ca niste supusi fata de parinti, de profesorii de la scoala si de mai tarziu, de sefi; iar aici s-ar putea raspunde: dar relatiile sunt foarte diferite; ce vezi comun la toate? exista autoritate epistemica si autoritate deontica (asa cum zicea Bochenski); a recunoaste o autoritate epistemica e supunere? daca vrei, poti sa spui ca e, intr-un sens; dar nu e la fel cand te supui fata de cineva care poate sa iti dea ordine, sa iti interzica chestii s.a.m.d.; te supui la fel fata de o persoana si fata de legi?

in fine, sa zicem ca ne confruntam toata viata cu diferite constrangeri; iar uneori scapam de anumite constrangeri si ne simtim eliberati; trebuie sa incep sa lucrez la ceva in curand; e o constrangere; sigur, am ales asta (vorbeste si el despre supusenia voita); cand voi termina, ma voi elibera de o chestie; voi putea face si alte lucruri decat cele pe care trebuie sa le fac in orele in care am de lucrat;

as putea exprima asta spunand “acum sunt liber”; despre cazuri de felul asta cred ca vorbeste el, spunand ca noi confundam libertatea cu eliberarea; el spune, in plus, ca avem un anumit sentiment de eliberare, pe care il numim senzatie de libertate; dar pot sa n-am nici un sentiment atunci cand ma eliberez de ceva; habar n-am; e iar o chestie factuala discutabila;

vorbim insa in multe alte feluri; vorbim despre libertatea de miscare a unei piese a unei masini, de pilda; asta cred ca e un exemplu care i-ar fi putut veni in cap lui Wittgenstein, cu formatia lui inginereasca;

sau intreb: “ai putin timp liber?”; asta poate insemna: “ai ceva de facut acum? daca nu, ai fi dispus sa faci o chestie pe care vreau eu sa ti-o propun?”; prima intrebare ascunde doua intrebari; tocmai de aia te poate pune intr-o situatie delicata: “poate n-am nimic de facut acum, dar nu sunt dispus sa fac ce imi vei propune, mai ales ca inca nu mi-ai spus ce ai vrea”;

sau intreb la cinema daca un loc e liber; un loc liber la cinema e altfel decat un loc liber de parcare, cred;

sau spun ca un drum e liber – nu trec prea multe masini pe acolo; iar alta data “drumul e liber” insemna ca nu se vede venind nici o masina de pe o artera laterala;

sau spun ca o persoana care nu e casatorita e libera; sau vorbesc in chimie despre “radicali liberi”

exista tot felul de folosiri ale cuvantului “liber”;

dragomir pare sa spuna ca felul nostru de viata ne impinge sa gasim ceea ce au ele comun in eliberarea de constrangeri; sau chiar in sentimentul de eliberare de constrangeri; daca asta e o afirmatie factuala, mi se pare discutabila; si mi s-ar parea discutabila si daca ar fi vorba de o chestie gramaticala; fiindca, in afara termenilor tehnici din stiinte, introdusi prin stipulari, majoritatea cuvintelor obisnuite nu te trimit la un set de trasaturi comune pentru niste obiecte, nici macar atunci cand sunt folosite in jocul de limbaj al descrierii; daca ar exista o clasa a “oamenilor liberi”, ei nu ar avea toti ceva in comun; ar avea, daca expresia e creata de noi si noi ii stipulam un anumit inteles; dar daca ar aparea in limbajul obisnuit, nu ar fi asa; de ce? fiindca limbajul obisnuit “creste” altfel: grupuri diferite de oameni, in contexte diferite, folosesc diferit un cuvant in jocul descrierii; apoi isi negociaza in comunicare folosirile, pentru a se putea intelege etc.

ramane doar concluzia “moralizatoare” a lui dragomir; dar daca e eliberata de aura ei filosofica, ea nu spune decat atat: cand scapi de unele constrangeri (cele de care poti scapa si se intampla sa scapi), nu te lenevi! fa chestii! sigur, s-ar putea spune, cum te apuci sa faci ceva, apar si niste constrangeri; deci indemnul moralizator nu duce la libertate, ci la constrangeri noi; e ca si cand nu exista “libertate autentica”; asta sa fie sursa nedumeririi lui dragomir?

asta sa-l fi indus in eroare? daca e vorba de asta, inteleg ceva; inteleg asta: noi spunem uneori “sunt liber”, iar asta e o folosire relativa: sunt liber fata de anumite chestii; iar el ar dori sa se poata spune si “sunt liber” punct; adica: nu liber fata de ceva, ci “pur si simplu liber” (am in minte conferinta lui Wittgenstein despre etica); dar bineinteles ca “pur si simplu liber” nu inseamna nimic; asa cum nu inseamna nimic nici “pur si simplu bun” (ci doar “bun la cutare”);