A fost odata ca niciodata un om batrân cu parul alb si lung. Era un om asa de batrân si avea un par asa de lung încât iepurii veneau si isi faceau culcus in pletele lui, mai ales iarna, când era frig si iepurii nu aveau nimic a face.

Un om asa de batrân nu se mai vazuse niciodata. In fapt, era asa de batrân si avea parul asa de lung incât nici nu se mai stia daca era femeie sau barbat. Traise foarte mult si vazuse foarte multe, asa ca, desi acum abia mai vedea si abia se mai misca, avea amintiri destule pe care sa le depene in minte si cu care sa isi petreca timpul.

Isi amintea, mai ales, de vremurile când era tânar. Când o fi fost asta? Iepurii motaiau fericiti si visau la morcovi albi care umplusera câmpul ca un fel de zapada. Visele iepurilor cuibariti în parul cel lung si cu amintirile batrânului se întâlneau uneori. Atunci iepurii erau foarte mirati de ceea ce li se întâmpla.

Eram si eu pe atunci un iepure, si tare mi-as fi dorit sa hibernez sau sa pot sa-mi transform urechile cele lungi în aripi, sa ma alatur cocorilor in drumul lor spre tarile calde. Eram un iepure mic si nebun, si era asa de frig dincolo de pletele mosului incât as fi vrut sa ramân acolo pentru totdeauna, sa motai si sa-i visez amintirile.

Parca auzeam un fel de muzica, si nu stiu de unde venea, vedeam doar niste copaci mari si subtiri, albi si stralucitori ca niste mesteceni, si din scorburile lor parca venea muzica aceea. Parca ar fi fost pasari frumos cântatoare, câte una în fiecare scorbura, cântând împreuna, dar asa de armonios ca nu-ti venea a crede.

Amintirile batrânului erau foarte frumoase, si stiam ca muzica aceea o ascultase el, odata. Pasarile toate începura sa-si uneasca vocile si parca spuneau o poveste. Nu puteam sa o ascult, totul în jur era asa de frumos, era asa de frumos încât parca mi-era ciuda ca si ceilalti iepuri care dormeau lânga
mine puteau sa viseze asa ceva.

Nu puteam sa îi intreb pentru ca dormeam si, oricum, noi iepurii nu prea vorbim între noi, dar le simteam, prin somn, urechile ciulite lânga ale mele si stiam ca în visul lor asculta aceeasi muzica si vad aceleasi frumuseti ca si mine.

Când muzica s-a oprit, mi-am dat seama ca batrânul se trezise. Atunci abia am inceput sa-mi amintesc cuvintele povestii ce cursese pe firul muzicii. Era o poveste de iubire, cu o fata si un baiat, dar nu puteam sa stiu daca batrânul, ascultând povestea la vremea lui, simtise ca intâmplarile fetei sau cele ale baiatului erau cele care i se potriveau.

Eram un iepure mic si prost, si lucrurile astea erau deja prea complicate pentru mine. Acum abia, când sunt o mâna omeneasca ce uneori se joaca închipuind cu degetele pe perete umbra iepurelui mic si prost, acum inteleg mai multe, si daca totul ar fi aievea si s-ar afla undeva unde sa puteti sa va indreptati privirea si sa vedeti totul as ridica degetul meu aratator înspre acolo.

Povestea baiatului si a fetei era lunga, si nu am înteles-o pe deplin. Puteam simti, mai mult ca se iubisera, ceea ce era bine si frumos, dar ca iubirea lor se sfârsise rau.

De ce oare se întâmplase asta? Nu stiu. Parca îi si vedeam pe baiat si pe fata, dar nu ca un iepure mic, care abia sa le miroasa încaltarile, sau sa le amusineze mâinile cu care îl mângâie, ci parca eram undeva sus si îi vedeam pe de-a-ntregul.

Erau tare frumosi, si era tare bine pentru ei, si apoi, încet-încet, nu mai era asa, pâna când era rau, si nici ei nu mai pareau ca înainte. Schimbarea asta se facea asa de subtil ca nici nu-ti puteai da seama, asa cum nu-ti dai bine seama când ai adormit, daca mai esti treaz sau nu.

Toate astea mi le aminteam ca fusesera purtate prin mintea mea de iepure, fara sa stiu, odata cu melodia ce-o auzisem.

Dar am început, încet-încet, sa ma trezesc. Era foarte frig afara, si încâlcit cum eram, cu blanita si cu mustatile în firele de par ale mosului, abia târziu, fiindca mi-era tare frig si am simtit o frica si nu stiam de unde venea în sufletelul meu de iepure, mi-am dat seama ca batrânul nu se mai trezise din amintirea pe care o depana.

Ramasese cu ea, undeva departe, poate încercând cu disperare sa schimbe rostul povestii pe care o auzise atunci, demult. Noi, iepurii, eram acum singuri, si era iarna si parca auzeam cum trece timpul tiptil, si trecând pe lânga noi ne bate usurel pe mustati cu laba lui mare si groasa. M-am uitat atunci la labuta mea subtire si repede si am început sa alerg.