– A fost odata ca niciodata o imparatie indepartata. Despre aceasta imparatie vorbeau toti oamenii, insa nimeni nu stia sa spuna cu precizie unde se afla, cine a facut-o si de ce. Se numea imparatia “nu stiu cum”.

In aceasta imparatie domnea un imparat care nu stia sa faca nimic. Deoarece nu era multumit de conditia lui de nimicstiitor, imparatul a trimis soli in imparatie sa vesteasca cum ca acela care ar putea sa-l invete sa faca ceva, orice, ar primi jumatate din imparatie. Cine nu va reusi, va fi ucis.

Undeva, la marginea imparatiei traia un taran sarac si trist. Acest taran isi petrecea intreaga zi imaginandu-si diverse scenarii despre cum ar putea sa se sinucida si totul sa para un accident.

Ei bine, sa nu mai lungim povestea, taranul nostru, care era asa de hotarat sa moara pe cat era de fricos de judecata de apoi, s-a gandit sa mearga la imparatul nimicstiitor. Credea ca a gasit solutia: va fi bogat sau va muri.

A pornit la drum, dar la imparat nu a mai ajuns nici azi. S-a ratacit in padure (vezi imaginea de final) pentru ca lipseau indicatoarele iar oamenii nu erau dispusi sa-l ajute sau pur si simplu nu stiau drumul.

Imparatul nu a invatat inca nimic, desi traieste si in zilele noastre. Cat despre taran, si el mai traieste pe undeva cu gandul la sfarsitul vietii…ratacind.

– Este o poveste mincinoasa. Taranii din povesti nu se sinucid. Chiar daca o zana face un miracol si viata lor se schimba in bine sau o vrajitoare ii blesteama pe viata, ei raman aceeasi buni tarani care nu se plang de nimic si nu se gandesc niciodata la sinucidere.