Sunt niste chestii mai vechi. N-am stiut cum ar trebui sa se cheme. Povesti? Poezii? Intr-un sens, nu sunt nici una, nici alta. Felul in care am lucrat la ele semana cu felul in care imi inchipuiam ca lucreaza cineva la niste sculpturi. So, here we go:

1.

vasile începu sa vada stelute; când închidea ochii,
stelute mici, de diferite culori, îi apareau sub pleoape;
mai întâi nu a acordat atentie acestui fapt; o astfel de
irumpere de stelute i se petrecea rar, la început; iar
ceilalti nu observau nimic în neregula.

apoi vasile, treptat-treptat, s-a obisnuit cu stelutele;
uneori ele apareau si când statea cu ochii deschisi;
vorbea cu altii si vedea stelute.

se putea întâmpla, chiar, ca el sa poarte o discutie
foarte încinsa, despre contextul politic mondial, de
pilda; ajungea uneori sa vada numai stelutele, dar nu era
descumpanit; auzea vocile celorlalti, prindea ideile lor,
le raspundea; rationa si argumenta ca orice om; dar vedea
stelute.

mintea lui vasile nu era tulbure; el ajunsese sa vada
stelute, e drept, si în vis, dar îsi urma neabatut telul
lui.

cometa vasile se stinse într-o joi.

2.

catalin se uita într-o anume directie, dar mihai îi
spunea: “nu, un pic mai sus”; adauga imediat: “un pic mai
sus e lucrul acela pe care îl cauti, acolo trebuie sa te
uiti”; si completa: “doar daca ti-ai muta ochii un pic
mai încolo,… uite, vezi?”; iar apoi: “uite acolo, unde
îti arat eu cu degetul asta”.

apoi mihai se duse si muta capul lui catalin, în asa fel
încât sa îl faca sa priveasca un pic mai sus; capul se
misca usor, dar catalin se uita tot în directia gresita.

cu multe eforturi, îl asezara drept în fata lucrului
acela pe care îl cauta, schimbându-i, binînteles, pozitia
corpului si postura; dar el privea în celalalt loc;
oricum l-ai fi pus, privirea lui ramânea legata, cu un
fir nevazut, de celalalt loc.

catalin avea privirea atintita într-un singur punct.

3.

nicoleta era foarte tânara si foarte firava, iar multe
din lucrurile care se întâmplau în jur le întelegea
gresit; era exagerat de frumoasa si dezorientata; si mai
era: naiva si sensibila.

înserarea arunca umbre curioase pe pielea nicoletei, în
special pe ochii si pe buzele ei; între timp ea se
întrista, crezând ca lumea se va sfârsi.

nicoleta deveni pe negândite tot mai frumoasa, tot mai
dezorientata; primul sarut a surprins-o atât de mult,
încât s-a pierdut cu totul.

încetul cu încetul, timpul îi dadu dreptate nicoletei;
sau poate ea, în nebunia ei, îsi închipui asta.

4.

nu era de gasit alexandru în camera lui; îl cautara mai
întâi la bucatarie, unde se stia ca obisnuieste sa îsi
faca veacul, apoi la cinematograf.

în mintea lui alexandru încoltise un gând, dar asa cum a
prins viata, s-a stins la fel de repede si a fost dat
uitarii.

alexandru s-a plimbat pe multe stradute, mai degraba
înguste si extrem de întortocheate, dintre care unele
erau pavate de mântuiala; avu totusi grija sa nu se
împiedice si sa nu treaca de mai multe ori prin acelasi
loc.

l-au gasit pe alexandru cu o carte; îi mângâia usurel
paginile; a fost întrebat: “ei, de ce faci tu asta?”

alexandru a privit descumpanit.

apoi l-au invitat la masa si a acceptat; în tot timpul
mesei s-au discutat lucruri obisnuite; la sfârsit s-a
servit cafea, apoi un pic de coniac, dar alexandru se
retrasese între timp în camera lui.

5.

marian a murit într-un mod cu totul ridicol; apoi sora
lui ajunse sa nu mai scoata decât niste onomatopee.

toti cunoscutii ei se obisnuisera cu situatia, mai putin
unul.

acesta îsi spunea: “desigur, aceasta e o licenta
poetica”; si, printre altele: “sa vedem ce va urma acum”.

iar sora lui marian ofta destul de des; uneori ofta în
circumstante nepotrivite, dar nimeni nu i-ar fi purtat
pica pentru atâta lucru.

legatura dintre frati, spun unii, e indestructibila; ea
se vadeste mai mult în unele momente, iar alteori mai
putin, si nimeni nu stie în câte feluri poate fi
exprimata.

6.

maria avusese o viziune; se facea ca toti oamenii aveau
sub brat un cap de gâsca; iar ei, peste degetele de la
picioare, i se nazareau litere; scria: “toti vor muri
într-o joi”.

maria refuza însa sa moara; lua în brate câte un copac si
îi soptea: “n-o sa ma lasi sa mor, nu?” se înfiora si
spunea, plina de responsabilitate: “nici eu n-o sa te
las!”

cu timpul, refuzul mariei se toci; lumea ei începu sa
dispara; ea se transforma într-o steluta mica si
îndepartata.

7.

era seara, iar ioana se plimba pe malul râului,
gândindu-se la iubire; câtiva fluturi o urmareau de la
distanta; ioana decise: “voi pleca!”; acest gând îi taie
respiratia; corpul ei deveni tot mai greu; continua sa
mearga cu miscari sacadate, îi tremurau picioarele; o
cuprinse ameteala si un soi de sfârseala; pleoapele ei
coborâra încet; soarele apunea; ioana se cutremura,
contemplându-si propria disolutie; îsi spuse: “bine, nu
voi pleca!”, dar acum era prea târziu; “nu renunt!”
striga ea, dar fluturii mureau în departare; ioana nu mai
stia prea bine despre ce vorbeste; acum ar fi spus orice,
daca ar fi stiut ce trebuie sa spuna; sufletul ei porni
într-o calatorie, peste mari si tari.

ioanei nu îi era frica; poate ca acesta nu era sfârsitul;
ei bine, poate ca nu.