odata, demult, pe fundul oceanului locuia un pantof; semana un pic cu un peste; in loc de aripioare, inota cu sireturile; de mancat, manca alge; parea fioros, fiindca avea talpa dezlipita si casca un bot mare atunci cand vorbea, dar era foarte bland; nimeni n-ar fi avut de ce sa se teama de el;

totusi, unii pesti il ocoleau; asa ca in unele zile pantoful se simtea cam singur; ar fi vrut sa discute, de pilda, despre rostul lumii de sub ocean, dar nu avea cu cine; se gandea la tot felul de lucruri si nu le putea impartasi nimanui;

asa ca s-a hotarat sa scrie; dar cu ce sa scrie sub apa? nu putea sa scrie cu cerneala, fiindca cerneala se dizolva in apa; nici sa scrijeleasca pe o piatra n-ar fi putut, fiindca nu avea destula putere;

s-a gandit sa deseneze litere din spatiile goale care ramaneau intre alge, atunci cand le manca pe unele dintre ele; dar spatiile goale se umpleau la loc, fiindca acolo cresteau imediat alte alge;

iar in nisipul de pe fundul oceanului nu putea lasa nici un semn, fiindca valurile le stergeau pe toate; e greu sa scrii pe fundul oceanului, mai ales daca esti un pantof vechi!

atunci pantofului nostru i-a venit cea mai minunata idee pe care a avut-o vreodata un pantof: s-a gandit ca de fiecare data cand intalneste un peste sa strige un cuvant;

“fiecare peste”, se gandea el, “o sa tina minte cate un cuvant, iar intr-o buna zi, pestii se vor intalni si vor pune cap la cap cuvintele si va iesi o poveste despre rostul lumii de sub ocean”;

dupa multa vreme, pestii au ajuns sa stie fiecare cate un cuvant din poveste; si asa se face ca acum, daca ar reusi sa puna cuvintele cap la cap, ar putea spune povestea despre rostul lumii; dar le va fi foarte greu sa puna cuvintele in ordine;

nici unul din ei nu stie care cuvant vine la inceput si care vine la sfarsit; iar pantoful a putrezit intre timp si resturile lui s-au imprastiat prin tot oceanul; povestea exista, dar nimeni nu stie cum trebuie spusa; ei bine, asta este!