Am avut o ocazia sa ma gandesc din nou la tema identitatii personale de curand. A fost interesant sa observ cat de mult mi-am schimbat felul de a vedea. Sigur, schimbarea cea mai importanta tine de faptul ca acum tema si-a pierdut, in mare masura, intersul pentru mine.
Motivul e probabil asta. Nu mai cred ca exista o legatura intre pastrarea identitatii mele si continuarea existentei mele. Imi pot imagina situatii in care eu continui sa exist, desi n-as mai spune ca sunt aceeasi persoana. Din punctul asta de vedere, ar fi mai interesant, probabil, sa ma gandesc la cazurile in care as avea ezitari intre a spune ca eu continui sa exist si cele in care n-as sti ce sa spun.
De pilda, ma gandesc (nu mai stiu unde am auzit asta) la omul care intra in biroul psihiatrului si spune, aratand catre acesta si apoi catre un alt specialist venit in vizita, “eu sunt tu si tu”. Daca mintea mea ar functiona in asa fel incat sa spun asa ceva, e limpede ca n-as mai fi eu. Dar as continua sa exist?
In ce priveste identitatea, nu mi-e limpede cum ar trebui sa fie utilizate in discutie experimentele mentale. Pot sa-mi imaginez, de pilda, ca un vrajitor ma transforma intr-o musca. Exista mai multe scenarii. Potrivit unuia dintre ele, devin o musca “adevarata” – nu mai pot avea stari mentale omenesti. Potrivit unui alt scenariu, imi pastrez starile mentale tipic omenesti. Am aceleasi amintiri, acelasi caracter s.a.m.d. E limpede ca sunt tot eu insumi. De ce? Fiindca asa imi imaginez, pur si simplu. S-ar putea ca scenariul asta sa intre in contradictie cu o serie de lucruri pe care le stim, dar el nu este contradictoriu in sine.
“Om cu infatisare de musca” nu e o expresie precum “patrat rotund”. S-ar putea ca nimeni sa nu ma poata recunoaste, intr-un astfel de scenariu, dar eu sa nu-mi pierd identitatea. Mai simplu spus, e suficient sa-mi imaginez o situatie in care nimeni nu ma poate identifica drept aceeasi persoana, dar eu raman aceeasi persoana.
Ce anume scoate in evidenta un astfel de experiment mental? Cred ca scoate in evidenta ideea ca nu exista o legatura necesara intre identitatea personala si identificarea unei persoane drept “aceeasi persoana”. Concluzia ar fi ca toate cazurile in care vorbeam despre identificarea unei persoane, acum aproape 15 ani, sunt irelevante pentru tema identitatii personale.
Din punct de vedere filosofic sunt importante doar conexiunile conceptuale dintre “aceeasi persoana” si “memorie”, “trasaturi de caracter”, “continuitate psihologica”, “unicitate”, “individualitate”, “corporalitate”. Nu e important, de pilda, sa stabilesti daca o persoana poate exista efectiv si in absenta unui corp, ci doar sa stabilesti daca in cazul conceptibil in care o persoana ar exista fara corp, aceasta si-ar mai putea pastra identitatea.
Problema principala, probabil, este ca majoritatea trasaturilor care pot fi asociate, din punct de vedere conceptual, cu identitatea personala admit grade, in timp ce identitatea personala nu pare sa admita grade (nu are sens sa spun “sunt aproximativ aceeasi persoana”, dar are sens sa spun “am aproximativ acelasi caracter”). Aici pare sa fie vorba de un puzzle filosofic autentic.