Mă gândeam la faptul că nu pot să fac o acțiune dacă nu există o practică social acceptată care să o consfințească / instituie. De pildă, îmi mișc degetele pe piept, la un moment dat. Sunt tentat să consider că acesta e un „gest reflex”. De ce? Fiindcă această mișcare nu face parte din nici o practică anume.
(Și totuși, nu considerăm, datorită unor asemenea constrângeri (ceva trebuie să facă parte dintr-o practică acceptată social pentru a fi o acțiune a mea), că nu avem liber arbitru. La fel, nu considerăm că nu avem arbitru doar fiindcă nu putem învinge legea gravitației. Dacă în loc de „liber arbitru” am vorbi despre „libertatea voinței” sau „voința liberă”, ar fi și mai clar de ce lucrurile stau așa. Problema liberului arbitru nu privește un soi de libertate de a acționa – despre libertatea de a realiza acțiuni de un anumit tip s-ar vorbi, mai degrabă, în filosofia politică etc. -, ci libertatea de a alege. Desigur, constrângerile fizice sau sociale îmi lasă mai puține alternative la îndemână, dar ele nu îmi lasă, în situațiile care contează, să zicem, o singură alternativă la îndemână. Nu pot să zbor până la facultate, dar pot să merg pe jos până la facultate sau pot să merg pe bicicletă, pe un drum sau pe alt drum. Sau pot să rămân acasă. În ce privește o simplă mișcare a degetelor în contact cu o parte a corpului meu, aceasta nu apare ca o alternativă la altceva – la a mă scărpina în același loc, de pildă – fiindcă îmi e greu să o recunosc drept acțiune propriu-zisă, sub o descriere diferită de cea a unei simple mișcări corporale. Din nou, asta nu înseamnă că, dacă s-ar pune problema unei alegeri, nu aș putea alege.)
„Dar problema constă tocmai în asta, că alegerea ta trebuie să fie determinată, iar libertatea alegerii e o iluzie.” – Răspunsul humeean (pe care îl dă și Wittgenstein în lecțiile sale despre liberul arbitru) e că presupunerea că o regularitate observată _determină_ ceva nu se sprijină pe nimic și ar putea fi o iluzie, datorată unei anumit fel – fatalist, să zicem – de a ne raporta la lume. Alegerea ar putea fi prezisă, pe baza regularităților, dar asta nu înseamnă că ea e _determinată_.
Sau să presupunem că alegerea mea ar fi _determinată_ de legile naturii. Pasul compatibilist tipic e să se spună: „Da, dar eu nu am fost constrâns să fac ceea ce am făcut. Determinarea naturală nu e o constrângere. În lipsa constrângerii, sunt responsabil.”
*
Nu are sens să _justific_ A / să dau temeiuri / să ofer rațiunea de a face A, dacă nimeni nu e responsabil pentru A. Dacă nimeni nu e responsabil pentru A, atunci A „s-a întâmplat”, iar acum nu ne mai interesează decât explicația cauzală pentru A. Dar descrierea funcționării unei mașini nu e o povestire.
*
„Și de ce trebuie ca descrierea vieții tale să fie o povestire?” – Trebuie,… Nu vreau să spun că am vreo obligație de a-mi descrie viața printr-o povestire. Nu poate fi o obligație morală și nici de alt tip. Nu e aici vorba nici de vreo necesitate logică (putem concepe o planetă locuită de oameni care cred că sunt mașinării și nimic altceva; ei își descriu viața fără a povesti nimic etc.). Și nu aș vrea să spun nici că „trebuie”, aici, e expresia unei necesități naturale (noi, spre deosebire de oamenii de pe acea planetă, avem altă istorie naturală și de aceea ne povestim viețile).
În plus, cred că mi se pare cam tare cerința de a-mi descrie întreaga viață printr-o povestire. Aș putea să nu fac asta niciodată. Aș putea să povestesc doar niște episoade, mai lungi sau mai scurte. Dar _ceva_ tot trebuie să povestesc. Iar acest trebuie,… cum să spun,…
„Hai să te ajut, întrebându-te: „De ce trebuie?” ” – Mulțumesc pentru ajutor! Răspunsul, după cum spuneam, nu poate fi: „Pentru că sunt om și așa suntem noi, oamenii”. Răspunsul ar fi, mai degrabă: „Fiindcă altfel nu mai rămâne nimic. Nimic nu mai are sens. Gândește-te la Sisif, sau la omul conectat la un aparat care îi produce tot timpul o stare plăcută, sau la orice altceva de acest fel. Absurdul în artă și în literatură e recognoscibil tocmai fiindcă noi nu suntem ființe absurde.”
„Ai spune, atunci, despre ființele de pe acea planetă că sunt absurde?” – Desigur, atâta timp cât eu mi le închipui, încă nu sunt absurde. Dar dacă m-aș putea pune în locul unuia dintre ei, ceea ce nu pot face cu adevărat, sunt convins că totul ar fi absurd. Sau, cu alte cuvinte, _totul ar dispărea_. Nu ar mai exista, pentru mine, nici persoane, nici acțiuni, nici lucruri (cu adevărat), nici Dumnezeu și nici măcar natura.
„Dar tot ai spune: „mașinăria care sunt s-a mișcat în cutare și cutare fel, din cutare și cutare cauze”.” – Poate că da, dar habar n-am ce aș înțelege prin asta. Altfel spus, cred că „trebuie”, mai înainte, era un „trebuie” existențial. Iar sensul lui era: „dacă nu, atunci nu mai rămâne nimic”.
„Dar asta se reduce la fearmongering. Dacă nu facem X, atunci totul se duce de râpă. Și de unde știi că totul se duce de râpă?” – Nu e îndeajuns ceea ce am spus? Și anume că, chiar dacă _eu_ mi-i pot închipui pe acei oameni, eu nu aș putea să mă pun cu nici un chip în locul lor?
„La fel mi-ai putea spune că nu te poți pune cu nici un chip în locul unui alt mamifer. Dar de aici nu decurge că nu ești, și tu, _un alt mamifer_.”
Și totuși, nu vorbeam despre cum stau lucrurile, ci despre „trebuie”. Iar eu spun, de fapt, că „trebuie” înseamnă, aici: „Trebuie să fac așa, fiindcă nu mă pot pune în locul cuiva care nu face așa, sau face altfel. Cazul cuiva care nu face așa e conceptibil _din perspectiva mea_, care nu fac altfel. Dar nu mă pot pune cu adevărat în locul lui și să mai concep ce face el (sau să mai concep ceva, pur și simplu).”
Vreau să spun că pentru a purta întreaga discuție pe care o purtăm, trebuie ca eu _să o povestesc_. Un asemenea „trebuie” e în joc aici.