As spune despre mine ca sunt un filosof. In ciuda unei pasiuni pentru filosofie pe care o am de aproape 25 de ani, n-am indraznit sa spun asta decat cu putin timp in urma, atunci cand m-am convins ca are rost sa incerc sa contribui la cercetarile realizate in zilele noastre in filosofie.
Persoana mea nu este importanta pentru ceea ce doresc sa spun acum. Nu doar in filosofie, ci si in orice dezbatere publica, importante sunt ideile si argumentele. Ca filosof, insa, am simtit ca unele dintre afirmatiile facute recent de catre domnul Andrei Plesu, intr-un articol intitulat “Drumul spre sine”, publicat in Dilema Veche, ma privesc personal. La acestea as dori sa reactionez in continuare.
In textul respectiv domnul Plesu spune ca “in Antichitatea tarzie […] nu pura instrucţie (înţeleasă ca strictă inventariere de informaţii sau ca acrobaţie de concepte) era sensul căutării filozofice, ci desăvîrşirea interioară, identificarea unei soluţii de viaţă care să-ţi garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existenţială, virtutea”.
Mie mi se pare ca filosofia n-a fost niciodata o aplecare narcisista asupra sinelui, ci o activitate cognitiva ce are ca scop un anumit tip de intelegere. O astfel de activitate iti cere sa te informezi cat mai bine si sa utilizezi un aparat conceptual complex (contribuind, uneori, la dezvoltarea acestuia). Tot asta le cerea si anticilor.
Facand astfel de lucruri iti formezi doar virtuti ale mintii, e drept. Activitatea filosofica nu iti poate forma virtuti morale (pentru aceasta fiind nevoie de alt soi de exercitiu), dar te poate ajuta sa intelegi ce anume faci atunci cand iti formezi virtuti morale, de ce ar fi justificat sa faci asta, ce inseamna curajul sau marinimia s.a.m.d. In genere, filosofia te poate ajuta sa iti traiesti viata intelegand-o (si intelegand mai bine orice ar avea legatura cu ea – cultura, de pilda, care include si stiinta).
Spre deosebire de filosofia practicata ca pasiune intelectuala, filosofia profesionista mobilizeaza resurse conceptuale suficient de sofisticate incat sa poata trece drept “acrobatie de concepte” in ochii unui nespecialist. Aceeasi diferenta poate fi intalnita si in alte domenii. Un om cultivat, avand o pasiune autentica pentru muzica clasica, nu poate urmari de obicei un articol de muzicologie publicat intr-o revista de specialitate (vezi un exemplu aici).
Lucrurile nu stau astazi altfel decat stateau pe vremea lui Socrate. Aristofan nu era un om lipsit de inteligenta sau de educatie. Cu toate acestea, el parea sa creada ca Socrate despica firul in patru si isi bate mintea cu lucruri complet lipsite de importanta pentru viata oamenilor obisnuiti (Hilary Putnam are o observatie asemanatoare in Mind, Language and Reality – Philosophical Papers, vol. 2, Cambridge University Press, Cambridge, 1979).
In ciuda faptului ca publicul larg, chiar bine educat, nu poate urmari dezbaterile dintre specialistii oricarui domeniu al culturii noastre, nu li se reproseaza de obicei acestora ca s-ar ocupa cu lucruri neimportante.
Pentru a lua un exemplu la intamplare, nu am intalnit (pe internet) nici un credincios care sa-i reproseze teologului Wolfhart Pannenberg ca tratatul sau de Teologie Sistematica nu il ajuta sa devina mai bun crestin, ci contine doar argumente tehnice, un discurs impersonal si excesiv de sofisticat conceptual sau eruditie inutila.
De ce ar sta altfel lucrurile atunci cand e vorba despre specialisti in filosofie? Domnul Plesu vorbeste despre acestia in felul urmator:
Astăzi, filozoful vrea să se distingă mai curînd prin uitare de sine: umblă la fineţuri chintesenţiale, afectează „rigoarea“ ştiinţei, construieşte ample pagode terminologice, sisteme atotcuprinzătoare, cu atît mai valabile cu cît el e mai absent, ca persoană vie, din „tehnicitatea“ lor. […] „Specialistul“ de azi slujeşte, infailibil, zeul aspru şi glacial al competenţei. E un „ştiutor“, un „expert“ al discursului despre discursuri. Are tot atîta nevoie de biografie proprie şi de interlocutor, pe cît de puţină nevoie are căutătorul de înţelepciune de jargonul lui. E exponentul acru al unei minorităţi fascinate de micile ei dexterităţi analitice.
In acelasi fel ar putea fi denigrata si filosofia lui Aristotel. Toate tratatele sale “afecteaza rigoarea stiintei”. Stagiritul a construit un sistem metafizic atotcuprinzator, fara sa vorbeasca deloc despre el insusi, si-a cautat (ca toti filosofii, de altfel) interlocutori, a creat “un jargon” s.a.m.d. Este si el “exponentul acru al unei minoritati fascinate de micile ei dexteritati analitice”.
De fapt, in acest fel ar putea fi denigrata orice teorie. Orice activitate umana care presupune competenta si are o latura conceptuala poate fi descrisa peiorativ intr-un mod asemanator. In lipsa unor argumente, sau macar a unor criterii pe baza carora sa putem distinge intre “mari analize profunde” si “mici dexteritati analitice”, se poate spune orice.
Nu cred ca doar un “cautator al intelepciunii” poate sa aspire la excelenta morala si implinire spirituala, desi cred ca asemenea aspiratii te obliga sa reflectezi pe cont propriu asupra actiunilor si deciziilor tale. Nu le poti implini urmand o reteta imprumutata. Pentru a fi mai bun, ca om, trebuie sa incerci sa intelegi ce se intampla cu tine si cu viata ta. Dar orice om educat si cu bune deprinderi de gandire poate incerca sa faca acest lucru. Chiar si un filosof profesionist.