Spre sfarsitul capitolului 10 din Cercetare asupra intelectului omenesc mr. H vorbeste despre scenariul invierii unei regine. Dupa care spune (sursa e aici)
But should this miracle be ascribed to any new system of religion; men, in all ages, have been so much imposed on by ridiculous stories of that kind, that this very circumstance would be a full proof of a cheat, and sufficient, with all men of sense, not only to make them reject the fact, but even reject it without farther examination. Though the Being to whom the miracle is ascribed, be, in this case, Almighty, it does not, upon that account, become a whit more probable; since it is impossible for us to know the attributes or actions of such a Being, otherwise than from the experience which we have of his productions, in the usual course of nature.
In punctul asta eu m-am gandit la un argument. Nu spun ca asta e neaparat argumentul lui Hume, ci doar ca argumentul e inspirat de fragmentul respectiv.
Daca acceptam ca toate cunostintele noastre provin din experienta, atunci asta inseamna ca si tot ceea ce putem sti despre Dumnezeu provine tot din experienta. Sa acceptam, in plus, ca exista Dumnezeu (si Hume accepta asta; el nu vrea sa sustina ca nu exista Dumnezeu, ci ca nu exista miracole).
Bun. Sa presupunem, acum, ca am asista la o intamplare care contrazice generalizari bazate pe experientele noastre trecute (nu stiu daca Hume ar accepta asta, dar nu conteaza). Pentru a spune ca s-a petrecut un miracol nu e suficient sa putem arata ca au fost incalcate legile naturii. Mai trebuie, in plus, sa putem descrie evenimentul miraculos drept o actiune si sa spunem ca actiunea respectiva a fost realizata de Dumnezeu (sau nu neaparat de Dumnezeu, dar “cu puterea lui Dumnezeu”? nu vreau sa intru in detalii de felul asta acum).
Iar acum sa ne gandim la o analogie. Sa zicem ca am locui in casa cuiva. Nu-l vedem niciodata pe proprietar, dar nu ne indoim ca exista. Putem afla multe lucruri despre el observand cum isi ingrijeste casa, cum isi intretine camerele s.a.m.d. Pe masura ce trece timpul putem observa anumite regularitati (poate chiar ajungem sa credem ca proprietarul e foarte ordonat).
De pilda, am observat ca proprietarul isi lasa intotdeauna sosetele purtate in cosul cu rufe murdare, iar apoi sosetele dispar din cosul cu rufe pentru a aparea, spalate si impaturite frumos, in dulap. In acelasi timp, cantitatea de detergent din cutia cu detergent scade s.a.m.d.
Ce am spune daca am gasi intr-o zi o singura soseta murdara aruncata in mijlocul bucatariei? Am trage imediat concluzia ca proprietarul este cel care a lasat-o acolo, desi asta se bate cap in cap cu tot ceea ce stim despre el? N-am cauta sa aflam, mai intai, daca nu cumva a intrat un caine in casa, sau daca n-a fost cumva vorba de un hot, sau de un musafir nepoliticos?
Revin la argumentul principal. Daca s-ar intampla ceva care nu s-ar potrivi cu toate experientele noastre trecute, atunci ce temeiuri am avea sa punem intamplarea respectiva (chiar daca am accepta-o) pe seama lui Dumnezeu? Tot ceea ce stim noi despre Dumnezeu se bazeaza doar pe experienta noastra trecuta, iar intamplarea miraculoasa contrazice aceasta experienta.
Iar daca nu pun evenimentul neobisnuit pe seama lui Dumnezeu, atunci inseamna ca nu il pot considera un miracol, nu? Prin urmare, e foarte putin probabil ca am putea accepta vreodata ceva drept miracol (daca suntem empiristi, that is).