Imi e foarte greu sa vorbesc despre intrebarea asta. Asa cum vad lucrurile acum, daca crezi ca intelesul este un obiect e ca si cand ai crede, de pilda, ca un eveniment este un obiect (asta este doar o analogie). Poti vorbi despre durata unui eveniment, despre inceputul si sfarsitul lui si despre modul in care se desfasoara. Dar nu poti vorbi despre “durata unui obiect” sau despre “momentul in care a inceput sa se petreaca un obiect”.
Poti vorbi, in schimb, despre perioada in care un obiect a existat si despre momentul in care a aparut. Dar asta e altceva. Exista moduri de a vorbi care ne conduc pe linia asta – evenimentele pot fi privite ca niste obiecte, modalitatile in care se desfasoara pot fi privite ca niste proprietati ale lor s.a.m.d.
Dar e o greseala sa spui ca un eveniment este in realitate un obiect. E un fel de greseala de exprimare. In acelasi fel, mi se pare ca daca spui ca intelesul este un anumit tip de obiect faci o greseala de exprimare.
Despre obiectele din lumea inconjuratoare se poate spune: “nici unul dintre ele nu poate fi intelesul, desi unele dintre ele pot avea un inteles (daca sunt folosite pentru a comunica anumite lucruri)”. La fel stau lucrurile si cu obiectele abstracte.
Sa ne gandim, de pilda, la numarul 3. Cum ar putea el sa fie intelesul cuvantului “trei”? Numarul 3 poate fi doar referinta unor expresii de genul “trei”, “III”, “three” s.a.m.d. O fiinta care ar avea acces direct la obiectele abstracte si ar putea sa le foloseasca (desi nu e limpede ce inseamna asta) ar putea sa foloseasca numarul 3 asa cum folosim noi semnele facute pe o foaie de hartie sau anumite sunete, pentru a comunica altcuiva ceva prin intermediul lui. Dar nici atunci numarul 3 nu ar fi chiar intelesul, ci doar obiectul prin intermediul caruia e comunicat un inteles.
Cineva ar putea crede ca obiectele mentale pot fi intelesuri. Dar e limpede ca chiar daca as avea acces la tot ce “ii trece cuiva prin minte”, tot s-ar putea sa nu inteleg nimic. Sa zicem ca “ma uit in mintea cuiva” si gasesc acolo: imagini, cuvinte (intr-o limba pe care nu o inteleg), franturi de amintiri, fragmente muzicale, diferite senzatii, anumite stari psihologice s.a.m.d. As putea sa nu inteleg nimic (desi as putea interpreta lucrurile respective intr-un anumit fel, dar in cazul asta n-ar fi vorba de comunicare).
Nu vad ce se schimba daca vorbim despre un obiect de un tip diferit. Prin comparatie: daca e gresit sa spun despre un eveniment ca e un obiect, e gresit si daca spun ca e un tip special de obiect.
Problema mea e ca nu reusesc sa exprim ideea ca intelesul nu poate fi un obiect intr-un mod convingator. Mi se pare atat de greu sa vad altfel, incat nu stiu ce sa spun. Imi vine de obicei sa reactionez aratand catre un obiect oarecare din jur si spunand “cum ar putea sa fie asta intelesul unei expresii lingvistice?” Dar asta e doar o reactie un pic ciudata, care nu convinge neaparat pe cineva de ceva.
(mi-am amintit de un moment in care vorbeam cu Alvin Goldman; eu incercam sa-i spun ca senzatiile nu pot fi, de fapt, accesibile empiric – nu-mi pot vedea senzatiile vizuale, de pilda; el nu intelegea cum ar putea senzatiile – si alte procese mentale relevante cognitiv – sa nu fie accesibile empiric; spunea ca nu e nici o problema; nu stiu cum as fi putut sa-l conving de ce spuneam eu; era ca si cum am fi trait in lumi complet diferite)
“- Si ce e pentru tine intelesul?” Eu as spune ca intelesul unui cuvant (sau al unui alt semn) e pur si simplu rolul pe care il joaca in cadrul unor succesiuni de actiuni verbale si non-verbale. De pilda, cineva care spune “Ramas bun!” si nu se desparte dupa aceea de interlocutor nu pare sa fi inteles pe deplin expresia asta. Din punctul asta de vedere e ca si cand ai sti ca trebuie sa pui lipici pe bucata de cauciuc pe care o folosesti pentru a vulcaniza o camera de bicicleta, dar n-ai sti ca trebuie sa si apesi dupa aia – inca n-ai invatat complet cum se foloseste un petec.