Cum ar trebui sa procedam atunci cand acceptam sau respingem pretentiile de cunoastere?

Ce putem observa? Intre altele, cred ca putem observa ca o serie de concepte si distinctii psihologice depind de consideratii epistemologice. Aveam in minte un exemplu mai bun, dar acum nu mi-l mai amintesc. Incerc sa reiau firul. De ce consideram ca "o senzatie de stanjeneala" nu e cu adevarat o senzatie, ci este un sentiment? PLA imi arata ca nu o anumita experienta launtrica justifica aceasta distinctie. O asemenea experienta launtrica ar trebui sa contina "experienta diferentei dintre o senzatie si un sentiment". Nu avem asa ceva. Un subiect cartezian nu are nici o baza pentru a distinge intre senzatii si sentimente sau alte trairi. Spunem ca senzatia de stanjeneala nu este cu adevarat o senzatie pentru ca nu poate fi asociata cu un anumit organ de simt. Dar o senzatie de ameteala nu este nici ea asociata cu un anumit organ de simt. Totusi am spune ca nu o numim "senzatie" intr-un mod impropriu.

Reiau rationamentul folosit de mine pentru a distinge intre senzatii si reprezentari. Spuneam ca senzatiile sunt altceva decat reprezentarile pentru ca nu pot avea simultan aceste doua senzatii: 'vad un perete alb' si 'vad un perete care nu este alb'. Sau: "peretele din fata mea este (pare) alb" si "peretele din fata mea este (pare) altfel decat alb". Dar pot sa imi reprezint peretele din fata mea ca nefiind alb, desi ma uit la un perete alb. Daca reprezentarile nu ar fi altceva decat senzatiile, atunci nu as putea face acest lucru, fiindca ar trebui sa am in acelasi timp doua senzatii care "se ciocnesc intre ele". 

Exista si o justificare mai simpla. Reprezentarile nu sunt senzatii pentru ca au alt statut epistemic. "Am vazut ca parintii tai au avut un accident de masina" are alt statut decat "mi-am inchipuit ca parintii tai au avut un accident de masina". Dar de ce avem nevoie de acest "mi-am inchipuit"? Cazul accidentului de masina nu e cel mai fericit. Simulez in minte situatia - eu asist la un accident de masina al parintilor tai. As face asta in mod obisnuit pentru a fi pregatit sa reactionez daca s-ar intampla in realitate ca parintii tai sa aiba un accident. 

Daca distingem reprezentarile de amintiri, o facem tot fiindca reprezentarile si amintirile joaca roluri epistemice diferite. Putem numi si amintirile si inchipuirile reprezentari, daca vrem, dar tot facem anumite distinctii. 

Dar sentimentele au o pozitie diferita in jocul cunoasterii fata de senzatii. "Vrei sa spui ca numim sentiment tot ceea ce e irelevant din punct de vedere epistemic?" Nu. Un sentiment de nesiguranta ar putea fi direct relevant, dar intr-un mod diferit decat cel in care e relevanta o senzatie (ceea ce numim senzatie). 

Intr-un fel, psihologismul empiristilor si rationalistilor traditionali poate fi intors pe dos. Ceea ce e important, relevant filosofic, nu e ca ei faceau un fel de psihologie cognitiva, ci ca dezvoltau un vocabular psihologic, vocabularul psihologic pe care l-am mostenit noi, fiind ghidati de fapt de intuitii epistemologice. 

Spun ca am un sentiment de insatisfactie, de pilda. O spun la un moment dat. Sentimentul sau senzatia ca inteleg un cuvant atunci cand il aud rostit sau il vad scris e tot o stare psihologica temporara, distincta de abilitatea mea de a intelege cuvantul respectiv (distincta de cunoasterea de catre mine a intelesului cuvantului). Cineva ar putea avea o atitudine generica de insatisfactie fata de ceva anume, o atitudine distincta de sentimentul momentan de insatisfactie. Senzatiile nu au acest pandant. Nu exista senzatia generica a notei 'La', care sa se afle "undeva mai adanc in mintea mea", in spatele senzatiilor particulare de moment. Nu pot avea asa ceva. Dar acesta nu e singurul motiv pentru care spun ca sentimentul meu de insatisfactie nu e o senzatie. Modul in care sentimentul momentan de insatisfactie se distinge de o senzatie difera de modul in care se distinge o reprezentare de o senzatie. 

Continutul senzatiilor e conceptual (dar justificarea mea este ca senzatiile au un continut conceptual pentru ca trebuie sa fie vazute, de fapt, ca un fel de actiuni, iar actiunile au continut conceptual). Desigur, putem vorbi, daca dorim, despre continutul sentimentului de insatisfactie in acelasi fel. 

Vad ca in apropierea mea se afla persoana X.
Am un sentiment de insatisfactie "ca in apropierea mea se afla persoana X". 

A vedea ca in apropierea ta se afla X este, spunem noi, a avea o anumita senzatie vizuala, diferita de a vedea ca in apropierea ta se afla Y. In schimb, sentimentul de insatisfactie "ca in apropierea ta se afla X" nu e (neaparat) un alt sentiment decat sentimentul de insatisfactie "ca in apropierea ta se afla Y". Doua persoane imi pot produce acelasi sentiment de insatisfactie. Doua obicte diferite, pe care le vad bine, nu imi produc aceeasi senzatie vizuala. 

Persoana X este cauza sentimentului de insatisfactie. Sigur, poate fi si cauza unor senzatii. Iar aici vom adauga, poate, ca persoana X nu imi poate produce un sentiment de insatisfactie fara sa imi produca anumite senzatii. Dar nu e suficient sa spui ca exista o relatie cauzala intre senzatii si sentimente pentru a le distinge. Ne putem inchipui oameni carora anumite senzatii le produc _alte senzatii_. Sau oameni carora anumite senzatii le produc anumite reprezentari, eventual reprezentari de un tip diferit decat cel al senzatiilor (ca in cazul sinesteziei), dar de aici nu va reiesi ca sentimentele sunt reprezentari. 

Distingem, prin urmare, intre cauza unei senzatii si continutul senzatiei. Cauza durerii in globii oculari e lumina puternica produsa de soare, dar continutul senzatiei este "durere in globii oculari". Cauza insatisfactiei e persoana X, dar continutul insatisfactiei e diferit. E vorba, poate, despre insatisfactia "ca X isi permite sa stea la o distanta atat de mica de mine" (ca X face un lucru pe care eu cred ca nu ar trebui sa il faca) s.a.m.d.

Sa luam un alt exemplu. Sa zicem ca ar fi vorba despre un sentiment de nesiguranta. Putem ignora acum continutul. De ce spun ca nesiguranta "pe care o simt" e un sentiment si nu o senzatie? Ce anume vreau sa scot in evidenta prin acest lucru? Este vorba aici, pur si simplu, despre un angajament ontologic? Daca spun ca simt o durere nu tin neaparat sa adaug "exista o durere". Iar daca as dori, as putea spune "exista o nesiguranta aici". 

Imi pare rau ca nu reusesc sa reconstitui gandul pe care l-a avut initial cu privire la aceste lucruri. De fapt gandul este acesta. Distinctiile psihologice au caracter practic. Ne folosim in activitati practice, inclusiv in acele activitati practice care vizeaza producerea de cunoaster, in moduri diferite de aceste asa-zise "continuturi mentale". In functie de asemenea utilizari le deosebim.

Sentimentele nu joaca acelasi rol pe care il joaca senzatiile in intemeierea afirmatiilor noastre. 

Sa presupunem ca trebuie sa depun o marturie la tribunal. Mi se va cere sa spun ce am vazut, auzit etc. Poate voi fi intrebat si daca sunt sigur ca l-am vazut pe X amenintandu-l pe Y, sa zicem. Dar aici sentimentul meu de nesiguranta ar fi doar un fel de simptom. Daca a avut un asemenea sentiment, asta inseamna ca nu am vazut suficient de clar. Marturia mea se bazeaza pe ceea ce am simtit, pana la urma, nu pe sentimentele mele. 

Daca "imi marturisesc sentimentele" fata de cineva, s-ar putea spune ca marturia mea se bazeaza pe sentimentele mele, dar acesta ar fi un caz special. 

Ce distinge o "durere fizica" de o "durere sufleteasca"? Nu faptul ca e mai greu de identificat cauza unei dureri sufletesti. Cauza ar putea fi "la vedere". O persoana careia i-am acordat increderea mea imi tradeaza increderea. Anumite dureri fizice ar putea avea cauze greu de identificat. 

(Probabil e greu de spus in ce consta diferenta atunci cand sari de la un caz la altul.)

Poate e vorba despre un grad de certitudine. Chiar daca se vede ca persoana careia i-am acordat increderea mea mi-a tradat increderea, simplul fapt ca eu simt durere sufleteasca nu intemeiaza afirmatia ca acea persoana mi-a tradat increderea. Inca s-ar putea ca eu sa fi interpretat ceva gresit si asa mai departe. In schimb, descrierea a ceea ce am simtit atunci cand m-a palmuit cineva (am vazut cum ma loveste, am simtit palma pe obraz etc.) e suficienta pentru a justifica afirmatia ca acea persoana mi-a dat o palma. 

"Si asta nu inseamna, pana la urma, ca vorbim mai des despre sentimente in cazul interactiunilor dintre persoane, in timp ce despre senzatii vorbim in cazul interactiunilor noastre cu 'mediul inconjurator', cu natura, cu obiectele fizice s.a.m.d.?"

Nu. Nu vreau sa spun ca regula este "O persoana ne produce sentimente, un obiect (inclusiv un corp omenesc) ne produce senzatii". Un rasarit de soare imi poate produce senzatii vizuale si "senzatii de incantare". Iar cand am de a face cu un tortionar nu spun ca doar corpul acelei persoane imi produce durere.

"Atunci problema este ca intervine ceva subiectiv in cazul sentimentelor, ceva care nu intervine de obieci in cazul senzatiilor?"

E drept, in mod obisnuit ma astept ca acel rasarit de soare sa le produca si celorlalti oameni senzatii vizuale similare (sau identice), dar nu ma astept sa le produca tuturor incantare. Dar nu vreau sa ma grabesc sa pun diferenta dintre relatiile de intemeiere (cum intemeieaza senzatiile si cum intemeiaza sentimentele) pe seama unei diferente intre relatii cauzale (cum sunt produse senzatiile si cum sunt produse sentimentele).

De fapt, chiar daca ar fi adevarat ca noi acordam statut epistemic diferit sentimentelor (acelor continuturi mentale pe care le numim sentimente si nu senzatii) datorita asumptiilor noastre privitoare la modul in care sunt produse sentimentele si senzatiile, chiar daca lucrurile ar sta astfel, tot m-as putea intreba care este diferenta dintre justificarile in care "intervin senzatii" si cele in care "intervin sentimente". 

Am un sentiment de siguranta. Sunt sigur ca acum stau la o masa si scriu. Dar cred ca stau la masa si scriu nu fiindca ma bazez pe acest sentiment, ci fiindca pot oricand sa privesc masa, sa o ating si asa mai departe. Sentimentul de siguranta nu e potrivit pentru a intemeia opinia respectiva. Altfel spus, nu e potrivit in felul in care accept ca a vedea (sau a percepe) ca stai la o masa si scrii e ceva potrivit pentru a intemeia opinia ca stai la masa si scrii.

Inchid ochii si nu mai simt nimic. Mai bine, ma trezesc din somn si inca nu simt nimic. Am siguranta ca langa mine sa afla o masa. Oricat de puternic ar fi acest sentiment, nu imi da temeiuri suficient de bune pentru a spune ca stiu ca langa mine se afla o masa. Dar nu datorita unei calitati pe care sentimentul nu o are, iar perceptia o are. 

"Si atunci de ce?"

Dar de ce incerc sa gasesc aici o justificare? Imi pot inchipui oameni care s-ar baza pe sentimente asa cum ne bazam noi pe senzatii. Pentru acesti oameni sentimentele nu ar fi diferite de senzatii. Daca unul dintre ei ar simti la trezirea din somn siguranta ca e o masa langa el, atunci ar putea spune ca are o senzatie de siguranta ca masa e langa el si s-ar considera indreptatit sa spuna ca stie ca masa e langa el. Iar daca ar descoperi ca in ciuda acestui sentiment nu e nici o masa acolo, atunci poate ar trata acel caz asa cum tratam noi halucinatiile. 

"Poate si noi suntem in anumite situatii similari acelor oameni."
 
 Poate ca da. Pentru un credincios sentimentul de siguranta ca Dumnezeu e alaturi de el ar putea avea rolul unei senzatii. Iar daca sentimentul ar disparea, ar putea sa spuna ca Dumnezeu l-a parasit sau ca a fost prada unei halucinatii. Dar cred ca lucrurile sunt de fapt mult mai complicate aici.
 
Sa luam un alt exemplu. Daca ma tem ca scaunul nu e suficient de solid incat sa ma tina, nu ma asez pe el. Nu ma pot teme ca scaunul nu e suficient de solid incat sa ma tina fara sa cred ca scaunul nu e suficient de solid. Altfel spus, nu pot avea acel sentiment fara sa am o opinie. Dar daca senzatiile au continut conceptual, atunci e evident ca nu pot privi scaunul (varianta: "nu il pot vedea") daca nu am opinia ca e un scaun in camera. Din acest punct de vedere, vederea scaunului e o conditie suficienta pentru opinia "e un scaun aici". La fel, temerea ca scaunul ar putea sa nu ma tine ar putea fi o conditie suficienta pentru opinia ca scaunul ar putea sa nu ma tina. Dar noi nu acceptam aceasta a doua idee.

Poate nu o acceptam pentru ca in cazul temerii nu acceptam regula "daca A e o conditie necesara pentru B, atunci B e o conditie suficienta pentru A". 

(cazul care imi vine acum in minte este cel in care spun ca daca X a fost la seminar, atunci seminarul a fost interesant; as putea spune ca X e persoana care a facut seminarul interesant sau ca intrucat X nu merge la un seminar daca nu i se pare interesant, prezenta lui X la seminar e un simptom specific seminariilor interesante; dar inca nu sunt convins ca acel caz m-ar putea ajuta aici)

Intr-un anumit sens, opinia ca scaunul nu ma va tine nu e necesara pentru ca eu sa am temerea respectiva. Temerea se exprima prin faptul ca evit sa ma asez pe scaun. Daca sunt intrebat ce cred as putea spune ca inca nu m-am gandit. Dar acelasi lucru s-ar putea spune in cazul in care privesc scaunul. Il pot privi fara sa fi avut vreodata opinia ca e un scaun in camera. 

De fapt, de ce disting intre cazurile in care o opinie e necesara _in sens psihologic_ si cele in care e necesara _in sens epistemologic_? Daca a cazut de acord asupra faptului ca nu ma pot referi la o experienta specifica, pe baza careia sa pot sustine ca "am avut o opinie la un moment dat", nu ar mai trebui sa vorbesc despre asa ceva.

Si totusi sunt tentat sa vorbesc. As dori, de pilda, sa disting intre cazul cuiva care are o prejudecata in sensul ca are o opinie si nu e dispus sau capabil sa o supuna unui examen critic si cazul cuiva care are o prejudecata in sensul ca se poarta intr-un anumit fel, fara sa se fi intrebat vreodata ce crede (am mai vorbit despre asta, intr-un fel, si atunci cand am vorbit despre opinii inconstiente; acum vad ca oamenii vorbesc despre 'aliefs' - opiniile imbratisate fara nici un fel de temeiuri de care poate nici nu suntem constienti - ceea ce ne face sa tintim mai prost atunci cand aruncam cu sageti in fotografia unui bebelus decat atunci cand aruncam intr-un cerc).

Dar despre omul din cazul al doilea s-ar putea spune ca nu a invatat sa joace jocul justificarii in legatura cu comportamentul sau. Primul om nu are "o opinie" (ca obiect mental, psihologic etc.), ci a invatat sa joace jocul justificarii in legatura cu un anumit comportament (cel de evitare a persoanelor dintr-o anumita etnie, de pilda), doar ca nu e dispus sa il joace. Vede ca jocul e posibil, dar nu il joaca, in timp ce prima persoana nu vede ca jocul e posibil. 

Iar acum revin la temerea ca scaunul nu ma va tine. Sa zicem ca sunt dispus sa o justific. Asta inseamna ca sunt dispus sa justific opinia ca scaunul nu ma va tine, dar nu prin acea temere, pur si simplu.

Daca in loc sa ma tem ca scaunul nu ma tine observ ca scaunul nu ma tine, ceea ce sunt dispus sa justific sunt opinii de genul "acesta e un scaun, cand scaunul se rupe asta inseamna ca nu ma tine etc.". Aceste opinii erau presupuse si de temerea mea (a vedea ca sunt presupuse inseamna sa fiu dispus sa vorbesc despre ele atunci cand mi se cere sa imi justific temerea), dar opinia ca scaunul nu ma va tine nu era presupusa de observatia mea. 

"Si atunci, daca acea opinie nu era o conditie necesara pentru observatia mea, de ce spui ca observatia e o conditie suficienta pentru justificarea opiniei?"

Am spus acest lucru, e drept. Ideea cred ca era alta (nu direct legata de gandurile de acum): daca anumite opinii sunt o conditie necesara pentru anumite actiuni, atunci anumite actiuni (inclusiv de observare, percepere, experimentare etc.) sunt conditii suficiente pentru impartasirea unor opinii. De aici mi se parea ca reiese ca putem concepe justificarea opiniilor ca un sir de actiuni cu continut conceptual intre care sa putem vedea relatii logice. Sirul pornea de la "actiuni empirice" si se incheia cu acte de vorbire specifice exprimarii unor opinii. Cum as justifica in mod obisnuit o opinie cu privire la ce s-ar intampla cu scaunul daca m-as aseza pe el? Vorbind despre greutatea mea, rezistenta scaunului si asa mai departe. Aceste opinii, la randul lor pot fi justificate prin exprimarea altor opinii, iar la capat putem spune ca se afla anumite actiuni. Dar actiunea de a ma aseza pe scaun si a-l rupe nu e o justificare a opiniei ca scaunul _nu ma va sustine_, ci mai degraba un test. Nu testam opinii pentru care nu s-a oferit nici o justificare. Daca e asa, atunci testul e altceva decat justificarea.

"Atunci poate ar trebui sa reconsideri exemplul de acum."

Poate ca da. As lua un exemplu si mai simplu. Temerea mea ca e un animal periculos in camera e un sentiment, diferit de perceperea de catre mine a unui animal periculos in camera. Opinia ca e un animal periculos in camera poate fi justificata spunand "l-am vazut" si nu spunand "ma tem de el". Actiunile difera - in primul caz, ceea ce fac este sa evit sa intru in camera. In al doilea, ceea ce fac este sa privesc acel animal periculos. Temerea nu ma pune intr-o relatie directa cu obiectul temerii, in timp ce "privitul" da. Prezenta leului in camera nu e o conditie necesara pentru actiunea mea de a evita sa intru in camera, dar e o conditie necesara pentru ca eu sa privesc acel animal periculos din camera.

"Si daca in loc de teama as simti siguranta ca in camera e un animal periculos si i-as vorbi ca sa il linistesc?"

Sentimentul de siguranta ca e un leu in camera nu e suficient pentru a-i vorbi leului din camera, fiindca acea camera ar putea fi goala in ciuda sigurantei mele ca in ea se afla un leu, iar atunci eu nu i-as vorbi, cu adevarat, leului din camera.

[...]