Textul e aici. Eu l-am inteles in felul urmator:
[start here]
Problema: Au numele proprii inteles?
Prima parte: critica lui Frege
Frege: trebuie sa acceptam ca numele proprii au inteles pentru ca doar asa putem distinge intre enunturi de forma a = a (enunturi analitice de identitate) si enunturi de forma a = b (enunturi sintetice de identitate).
Searle: Dar si unele enunturi de forma a = b pot fi enunturi analitice. De pilda: Tullius = Cicero.
Replica: dar “Tullius este Cicero” e un enunt informativ.
Searle: Cand e rostit enuntul respectiv nu se vorbeste despre cuvinte, ci despre identitatea de sine a lui Tullius Cicero. Enuntul e informativ prin aceea ca ilustreaza o regula lingvistica: “Tullius” si “Cicero” sunt folosite cu aceeasi referinta. Dar rostirea enuntului nu e o descriere a regulii respective (in care nu s-ar mai vorbi despre oratorul roman, ci despre cuvinte).
Replica: dar “Tullius este Tullius” (un enunt de forma a = a) nu este informativ.
Searle: ba da; “Tullius este Tullius” ilustreaza si el o regula semantica (desi nu o descrie): numele “Tullius” isi pastreaza referinta la fiecare ocurenta; intr-o comunitate de vorbitori care nu s-ar conduce dupa aceasta regula, enuntul ar fi fals (deci exprima un adevar contingent, desi este un enunt analitic).
Concluzie: Argumentul lui Frege este defectuos.
Dar: Teza pe care o sustine el este corecta. Exista enunturi sintetice de identitate (de forma a = b). “Shakespeare este Bacon”, in cazul in care ar exprima un adevar, ar fi un astfel de enunt. Acesta ar fi un enunt factual. (v. Searle considera ca distinctia analitic – sintetic este neproblematica)
Partea a doua: prezentarea punctelor de vedere aflate in disputa
Searle: Cum invatam un nume propriu? Invatand legatura dintre el si obiectul la care refera numele. Pentru a invata pe cineva un nume propriu trebuie sa ii dam aceasta legatura. Dar pentru a identifica obiectul la care refera numele putem folosi fie o ostensiune, fie o descriere. In ambele cazuri, identificarea se realizeaza pe baza anumitor trasaturi ale obiectului respectiv. Iar aceste trasaturi sunt cele care se asociaza cu numele, devenind intelesul acestuia.
Replica: Nu e obligatoriu ca trasaturile pe baza carora identificam referinta numelui, pentru a fixa relatia dintre nume si referinta, sa se asocieze cu numele. Daca am descoperi ca Aristotel nu are una sau alta dintre trasaturile pe care i le atribuim, nu am spune ca numele si-a pierdut referinta (sau ca a devenit un alt nume).
Searle: Daca tot ceea ce stim despre Aristotel se va dovedi a fi adevarat despre mai multi oameni diferiti, poate am ajunge sa spunem ca Aristotel nu a existat (si ca numele si-a pierdut referinta).
Alt argument: Atunci cand spunem ca Aristotel nu a existat, nu spunem, pur si simplu, ca nu a existat un obiect numit Aristotel (ca numele nu are referinta). Daca ar fi asa, atunci afirmatia ca Aristotel nu a existat ar putea fi respinsa spunand ca a existat un barbat numit Aristotel care a trait in secolul 20 intr-un oras din America. La fel, atunci cand spunem ca n-a existat Cerber, nu spunem ca nimeni n-a purtat acest nume, ci ceva mai mult de atat, si anume ca n-a existat un caine cu doua capete care sa pazeasca un rau numit Styx si asa mai departe.
Pe scurt: Punctul de vedere potrivit caruia numele proprii au doar referinta si nu si inteles nu e lipsit de dificultati. Vom trece la examinarea celuilalt punct de vedere.
Paranteza: Exista o legatura intre aceste doua puncte de vedere si doua conceptii metafizice. Primul ne conduce la ideea ca obiectele, ca referenti ai numelor care nu le specifica nici un fel de proprietati, sunt ele insele lipsite de proprietati (v. substanta medievalilor si obiectele din Tractatus). Al doilea ne face sa vedem obiectele ca pe manunchiuri de proprietati (v. problema individuatiei s.a.).
Russell: Nu vorbim despre intelesuri ca obiecte abstracte asociate cu numele (asa cum vorbea Frege). Dar numele proprii sunt descriptii prescurtate (rolul intelesului il joaca descriptiile respective). Proprietatile obiectului numit sunt prezente in numele acestuia.
Searle: Avem doua posibilitati – fie sa consideram ca numele prescurteaza o descriere completa a obiectului, fie sa consideram ca prescurteaza o descriere suficienta pentru a identifica obiectul numit.
In primul caz, toate afirmatiile adevarate despre un obiect facute folosindu-i numele ar deveni analitice, iar toate afirmatiile false ar fi niste contradictii semantice.
In al doilea caz, descriptia identificatoare ar avea, probabil, forma “obiectul continuu spatio-temporal cu un obiect numit in mod originar X” (unde X e chiar numele in cauza). Dar “a fi Aristotel” nu inseamna “a fi identic cu un obiect numit Aristotel”, fiindca a doua proprietate poate fi satisfacuta de mai multe obiecte (toate obiectile numite “Aristotel”, inclusiv americanul din secolul 20), in timp ce prima nu poate fi satisfacuta decat de Aristotel insusi (adica de filosoful grec nascut in Stagira s.a.m.d.).
Pe scurt: Nici acest punct de vedere nu este lipsit de dificultati.
Partea a treia: Care este rolul numelor in limbaj?
Searle: Spre deosebire de indexicali, numele ne permit sa ne referim la obiecte si fara sa fie satisfacute anumite conditii care tin de contextul utilizarii cuvintelor – referentul sa fie prezent (v. “acesta”) s.a.
Spre deosebire de descriptii definite, numele ne permit sa ne referim la obiecte fara sa specificam vreo trasatura a lor (v. “autorul lui Waverley” vs. “Walter Scott”)
Strawson: atat utilizarea descriptiilor, cat si utilizarea numelor presupune existenta unui singur obiect la care ne referim (compara asta cu Russell – existenta obiectului e o presupozitie, dar nu e afirmata prin utilizarea descriptiei sau a numelui propriu)
Searle: atunci cand utilizam un nume, noi presupunem ca obiectul la care ne referim are anumite caracteristici; dar nu specificam pe care anume le are obiectul numit; intrebarea “cine este Aristotel?” e similara intrebarii “care sunt criteriile pentru a numi pe cineva ‘Aristotel’?” (v. distinctia de re vs. de dicto) dar caracterul lax al asocierii unor caracteristici ale obiectului numit cu numele tine tocmai de rolul special pe care il joaca numele in limbaj; daca asocierea ar fi riguroasa, atunci numele proprii ar juca in limbaj acelasi rol pe care il joaca descriptiile.
Numele proprii functioneaza “not as descriptions, but as pegs on which to hang descriptions.”
Observatie: Nu doar numele proprii ne dau criterii laxe pentru identificarea obiectelor. Descriptiile definite la timpul trecut ridica si ele probleme de identificare: “omul care i-a fost profesor lui Alexandru” poate insemna “omul continuu spatio-temporal cu profesorul lui Alexandru” – dar continuitatea spatio-temporala, s-ar putea replica, nu ne da identitatea unei persoane de-a lungul timpului (v. personal identity).
Partea a patra: Rezolvarea problemei numelor proprii; precizari
Problema: Au numele proprii inteles?
Searle: Daca a avea inteles inseamna a specifica anumite caracteristici ale obiectului numit, atunci raspunsul este “nu”, daca a avea inteles inseamna a fi conectat logic, intr-un mod lax, cu anumite caracteristici ale obiectului numit, atunci raspunsul este “da”.
Observatie: In cazul anumitor nume anumite trasaturi asociate (intr-un mod lax) cu numele “se ridica la suprafata” numelui (v. BNR). Unele nume pot prescurta anumite descriptii definite fara ca acestea sa apara in constructia numelor (“Dumnezeu”, in limbajul unui credincios, sta pentru “creatorul universului, omniscient, omnipotent, absolut bun etc.”). Iar unele nume pot avea o forma aparenta descriptiva, fara sa fie descriptii prescurtate (v. Holy Roman Empire).
Rezolvarea problemei enunturilor sintetice de identitate: in cazul acestora asociem presupozitii descriptive diferite cu cele doua nume utilizate in cadrul enuntului (Tulius e Cicero era analitic si nu sintetic pentru ca asociam cu ambele nume aceleasi presupozitii descriptive – “oratorul roman care l-a denuntat pe Catilina” s.a.m.d.)
[end here]