In analiza unui concept faci uneori apel la intuitii lingvistice ale vorbitorilor din comunitatea ta. Stephen Stich vorbeste foarte frumos despre lucruri de felul asta (vezi aici, de pilda). Analiza are, altfel spus, o componenta empirica de care nu poti scapa. Trebuie ca oamenii sa poata recunoaste analiza ta drept o analiza a conceptului de cunoastere (de pilda), iar pentru asta trebuie ca lucrurile pe care le spui sa fie in acord cu anumite utilizari pe care le dau ei expresiei “a cunoaste”.
Iar asta inseamna (cel putin pentru Quine) ca rezultatul va avea o componenta empirica, asa ca nu va fi un adevar analitic. De ce sa nu faci, mai bine, o cercetare empirica pe bune, in cazul asta?
O alta problema e asta: oamenii folosesc un cuvant in mai multe feluri diferite. In momentul in care filosoful alege sa privilegieze anumite utilizari si sa ignore alte utilizari, n-are nici o justificare pentru ceea ce face.
De ce spun, de pilda, “numai o propozitie poate fi adevarata si nimic altceva”? Oamenii nu vorbesc doar asa. Ei pot vorbi si despre “o poveste adevarata”, “o intamplare adevarata”, “drumul adevarat catre iesirea din labirint” s.a.m.d. Ei pot spune despre cineva ca “este un adevarat”.
In unele cazuri, pentru ei, “adevarat” e sinonim cu “conform cu realitatea”. In altele e sinonim cu “consistent cu tot ceea ce stim” sau “demonstrabil”. Si asa mai departe. Iar daca le-am da un exemplu si i-am intreba “e potrivit sa folosim in cazul asta cuvantul ‘adevarat’?” n-ar raspunde, poate, toti la fel.
Nu e filosoful doar un sociolog de fotoliu? Nu tot pe intuitiile lingvistice ale membrilor unei comunitati se bazeaza, doar ca fara sa le cerceteze sistematic?
Sa luam alt exemplu. Cand spui, de pilda, ca unele cuvinte sunt constante logice (“si”, “toti”, “identic”, “in mod necesar”, “nu” s.a.) iar altele nu sunt, pe ce te bazezi? Nu tot pe niste intuitii lingvistice? Iar cand spui ca nuanta de succesiune temporala nu tine de intelesul lui “si”, de pilda, nu ignori anumite utilizari si privilegiezi alte utilizari?
Cum poti face filosofie in varianta nenaturalizata? Cum poti sa ajungi la rezultate fara cercetari empirice?
Sa vedem… Sa luam, de pilda, ideea de act de vorbire. Sau pe cea de “forta indirecta a unui act de vorbire”. Nu e vorba aici de o analiza unui concept existent, ci de aparitia unor concepte noi. Alte ori e vorba despre o anumita distinctie conceptuala sau de sesizarea unei anumite utilizari interesante (ca atunci cand spun ca “inseamna” poate fi folosit si pentru a introduce concluzia unui rationament – “aceasta inseamna ca”).
E vorba de a vedea asemanari, deosebiri, particularitati noi. Dar nu e nimic empiric aici? Poate ca da. Daca oamenii ar fi vorbit altfel, poate n-am mai fi ajuns sa vorbim despre forta indirecta a unui act de vorbire.
Si atunci? N-ar fi putut un cognitive scientist sau un lingvist sau un psiholog sa descopere diferenta dintre forta directa si forta indirecta? Iar daca da, care mai e specificul filosofiei?
Sunt obosit, nu reusesc sa ma concentrez la lucrurile astea. 🙁