Ma roade diferenta dintre continutul unei rostiri si continutul actiunii pe care o realizez (sau pe care intentionez sa o realizez) prin rostirea respectiva. Si mai ma roade si ideea ca mutarile unei partide de sah nu sunt inferate unele din altele. Desi asta nu ma roade atat de tare – eu nu vreau sa spun, totusi, ca actiunile dintr-o succesiune rationala de actiuni sunt inferate unele din altele.
Mai ma roade faptul ca Brandom considera (daca nu l-am inteles gresit) ca intelesul cuvintelor e dat de rolul pe care il au in cadrul activitatilor de justificare, ca si cand aceasta ar avea un rol central in folosirea limbajului.
Alta rozatoare: nu stiu daca e ok sa vorbim despre intentii separat de actiuni. Sigur, in mod obisnuit se spune “intentia de a inchide usa precede actiunea de a inchide usa.” Dar nu as putea spune: “sigur, el nu a inchis usa din greseala, ci intentionand sa o inchida; asta inseamna ca a facut actiunea de a inchide usa; intentia insa nu e ceva separat, care precede actiunii”?
Cum ramane cu cazurile in care imi propun sa actionez intr-un anumit fel, dar nu mai actionez? Intentionez sa-i cer scuze lui X, dar X moare. Ce inseamna ca am intentionat sa-i cer scuze? Nu inseamna, pur si simplu, ca am facut o serie de actiuni pregatitoare pentru asta? Pot sa intentionez ceva fara sa fac nimic? Fara sa-mi spun nimic, nici macar in minte?
Revin la problema continutului rostirilor si actiunilor. Problema seamana un pic cu problema relatiei dintre forta directa si forta indirecta a unei rostiri, dar acum e vorba de continuturi. Sa zicem, de pilda, ca un om boteaza un copil. Continutul rostirii lui este de genul “acest copil se numeste Vasile”. Sau cel mult: Se boteaza acest copil cu numele “Vasile” (desi “a boteza” tine totusi de partea ilocutionara a actului de vorbire, nu de continut). Continutul actiunii pe care o face este dat de relatia dintre copil si numele lui (tine de tipul actiunii ca relatia este fixata prin botez).
Nu, asta nu e un exemplu suficient de bun. Sa luam povestea lui Searle cu “Kennst du das Land etc.” Actiunea e cea de a te da drept ofiter german. Oricare am stabili ca e continutul ei, acesta nu are legatura cu continutul rostirii.
Pe baza distinctiei asteia s-ar putea spune: “Continutul anumitor rostiri e general, dar actiunile pe care le realizez prin intermediul rostirilor respective nu au un continut general, ci doar unul particular.”
E foarte neplacuta toata chestia asta.
In fine, mai ma rod niste lucruri legate de compozitionalitate. Trebui sa dam seama de asa ceva sa nu? (vezi ce spun Hacker si Baker despre “falsa problema a productivitatii limbajului”)
Ma opresc, mi-e somn.