Am citit joi Scrisoarea deschisa adresata de domnul Gabriel Liiceanu ministrului Funeriu. Mi s-a parut ca un paragraf din scrisoare ma priveste in mod direct, chiar daca nu imi este adresat personal:
“Dar nu de liga in care joaca le pasa celor de la catedra de istoria filozofiei. si nici decanatului Facultatii, care inchide ochii si isi da blessing-ul pentru performanta de contorsionism a comisiei. Si ma tem ca nici celorlalti colegi ai mei [sublinierea mea, G. Ş.] daca, tacând, vor accepta aceasta malversatiune care se petrece intre ei si sub ochii lor.”
Pentru mine e o onoare sa fiu coleg cu unii dintre fostii mei profesori, iar printre acestia se numara si domnul Liiceanu. Reactia mea, dupa ce am citit textul dansului, a fost sa le cer lamuriri catorva colegi care au fost implicati in organizarea examenelor din aceasta toamna. Am facut acest lucru in ciuda faptului ca am incredere in capacitatile lor de evaluare si in onestitatea lor profesionala.
Mi-am spus intotdeauna ca “la noi” nu au cum sa se petreaca lucruri necurate, asa cum se intampla “la altii”. De ce am avut totusi indoieli in acest caz?
M-a frapat discrepanta dintre dosarele celor doi candidati. Stiam ca Cristian Iftode, unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am intalnit in ultimii 15 ani, publicase cel putin o carte.
Dar asta nu m-a facut sa pun minimalizarea realizarilor sale intelectuale pe seama vreunei intentii malefice. M-am gandit ca e vorba, mai degraba, de o lipsa de informare datorata unei scapari organizatorice. In pagina cu documente de concurs, CV-ul lui Cristinel Ciocan include si lista lucrarilor publicate, in timp ce CV-ul lui Cristian Iftode (ca si CV-urile celorlalti candidati) nu include o astfel de lista, fiindca aceasta trebuia predata separat.
Ramanea, totusi, o discrepanta. M-am simtit un pic ros de invidie citind dosarul celuilalt fost student al meu. Realizarile lui Cristinel Ciocan depaseau orice asteptari. In lipsa unei lamuriri, rezultatul concursului era de neinteles, iar suspiciunea ca s-a strecurat ceva necurat la mijloc parea justificata.
M-am dus, prin urmare, sa cer lamuriri. Am aflat cateva lucruri pe care le-am gasit apoi pe
In Metodologia de concurs a Universitatii din Bucuresti, la Art. 18(1), sunt enumerate aspectele din perspectiva carora e evaluat un candidat la un post universitar:
a) relevanta si impactul rezultatelor stiintifice ale candidatului;
b) capacitatea candidatului de a indruma studenti sau tineri cercetatori;
c) competentele didactice ale candidatului pentru posturile care prevad activitati didactice;
d) capacitatea candidatului de a transfera cunostintele si rezultatele sale catre mediul economic sau social ori de a populariza propriile rezultate stiintifice;
e) capacitatea candidatului de a lucra in echipa si eficienta colaborarilor stiintifice ale acestuia, in functie de specificul domeniului candidatului;
f) capacitatea candidatului de a conduce proiecte de cercetare-dezvoltare;
g) experienta profesionala a candidatului in alte institutii decat Universitatea din Bucuresti, in special experienta in cadrul institutiilor de invatamant superior si cercetare din lista aprobata prin ordinul ministrului educatiei, cercetarii, tineretului si sportului, elaborat conform art. 216 alin (2) lit f) din Legea nr. 1/2011.
In cazul unui concurs pentru ocuparea unui post de lector universitar, in Metodologia interna de concurs a Facultatii de filosofie apar urmatoarele probe:
1. Sustinerea unei curs deschis pe o tema corespunzatoare normei postului de concurs, in care se probeaza competentele didactice ale candidatei/candidatului, pentru posturile care prevad activitati didactice.
2. Prelegere publica de 45 de minute in care candidatul isi prezinta cele mai semnificative rezultate profesionale si stiintifice anterioare si planul de dezvoltare a carierei universitare.
3. Prezentarea unei programe analitice si a unui suport de curs pentru una din disciplinele apartinand postului scos la concurs.
4. Evaluarea dosarului de concurs si a activitatii stiintifice a candidatului/candidatei pe baza urmatoarelor criterii:a) Candidata/candidatul trebuie sa probeze competenta teoretica si metodologica evidentiata prin publicarea unor studii/articole in reviste de specialitate
recunoscute de comunitatile filosofice (studii/articole cu relevanta pentru profilul postului scos la concurs), prin participarea cu comunicari la conferinte nationale si internationale organizate de universitati sau societati academice de prestigiu. Candidata/candidatul va propune comisiei de evaluare un studiu/articol reprezentativ din lista de lucrari.
b) Cunoasterea la un nivel superior a istoriei filosofiei, a principalelor orientari si modalitati ale practicii filosofice actuale reflectate in rezultate de cercetare si academice intr-un domeniu al filosofiei care sa reprezinte aria sa de specializare. Candidata/candidatul va propune comisiei de evaluare un studiu/articol reprezentativ din lista de lucrari.
In fine, in Anexa la aceasta metodologie se spune ca din cele 100 de puncte pe care le poate obtine un candidat, 30 se acorda in cadrul primei probe (sustinerea unui curs), 15 in cadrul celei de a doua (prezentarea publica a rezultatelor profesionale si stiintifice), 15 in cadrul celei de a treia (elaborarea unei programe analitice si a unui suport de curs), iar in cadrul ultimei probe (evaluarea dosarului de concurs si a activitatii stiintifice) se acorda 40 de puncte.
Am mai aflat apoi ca Cristinel Ciocan a obtinut punctajul maxim la proba a patra, in timp ce Cristian Iftode a obtinut un punctaj mai mic. In punctajul final au contat insa si celelalte probe, la care Iftode s-a prezentat mult mai bine decat Ciocan.
Pentru mine acest raspuns a fost suficient. Am inteles de ce discrepanta dintre dosarele celor doi candidati nu s-a reflectat si in rezultatele concursului. Evaluarea activitatii academice si a lucrarilor publicate a reprezentat doar o parte. O alta parte, legata tot de cercetare si nu de predare, era cea de la punctul 2). Exista persoane cu o activitate de cercetare remarcabila, dar care au mari dificultati atunci cand trebuie sa-si prezinte public rezultatele cercetarii. In fine, mai erau si probele in cadrul carora au fost evaluate abilitatile didactice ale candidatilor.
Am ajuns, in felul acesta, la concluzia ca nu a fost vorba de un concurs “trucat”. Am urmarit discutia de pe contributors.ro si hotnews.ro, dar nici in comentariile de acolo nu am intalnit argumente convingatoare.
Asta nu inseamna ca nu se poate discuta despre criteriile din Metodologia Universitatii din Bucuresti sau despre probele din Metodologia interna a Facultatii de filosofie si felul in care sunt distribuite punctele pentru aceste probe. Dar toate acestea nu au fost stabilite pentru un concurs anume. Daca e ceva in neregula cu concursul asupra caruia a atras atentia profesorului Liiceanu, atunci e ceva in neregula cu toate concursurile organizate in Universitatea din Bucuresti.
Si poate ca sunt, intr-adevar, anumite probleme. Poate ar trebui sa existe mai multe posturi universitare de cercetare (si nu de predare), mai ales pentru oamenii tineri cu realizari exceptionale. Poate ca fisele posturilor scoase la concurs ar trebui sa cuprinda discipline corelate intre ele si nu discipline din domenii variate, la care se prea poate intampla sa se priceapa mai bine candidatul “din interior”. Poate ar trebui ca realizarile stiintifice sa conteze mai mult decat abilitatile didactice, mai ales intr-o universitate care are drept prioritate cercetarea. (In punctajul Facultatii de filosofie proportia e de 55 (probele 2 si 4) la 45 (probele 1 si 3). Oare cum e la alte facultati din universitate?)
Sunt destule lucruri de discutat, si nu vad de ce nu ar putea fi discutate public, atata timp cat in miezul discutiei se afla principii si nu persoane. Raspunsul public dat de Consiliul Facultatii de filosofie la textul scris de profesorul Liiceanu are o serie de scapari in aceasta privinta, dupa parerea mea. Eu nu ii atribui domnului profesor intentia de a face vreun fel de presiuni si nici nu mi se pare relevant faptul ca Cristinel Ciocan ii este colaborator. Mi se pare mai degraba o dovada de onestitate si de curaj sa atragi atentia asupra unui fenomen luand ca exemplu un caz “de acasa”, chiar cu riscul de a fi suspectat de implicare personala.
Dar fenomenul asupra caruia atrage atentia profesorul Liiceanu in acest caz, dupa parerea mea, tine de deficientele metodologice (sau organizatorice, daca vreti) ale universitatilor romanesti, deficiente datorita carora au de pierdut destui tineri valorosi.
Nu imi fac iluzia ca n-ar exista in Romania, pe langa astfel de deficiente, si probleme mai grave, cum ar fi nepotismul, formarea de grupuri universitare de influenta si altele de acest fel. Dar nu cred ca examenului asupra caruia a atras atentia domnul Liiceanu poate ilustra si aceste din urma probleme.