Sunt de la o conferinta tinuta acum cateva luni de profesorul Flonta, in cadrul Clubului Facultatii de filosofie. Le transcriu aici fiindca m-au facut sa ma gandesc la mai multe lucruri.
[start here]
Max Weber – e considerat fondatorul sociologiei religiei; v. “Etica protestanta si spiritul capitalismului”; problema: in ce fel modeleaza convingerile religioase ale unei comunitati institutiile si formele de viata ale comunitatii;
Weber e cunoscut si pentru reflectiile asupra statutului epistemologic al disciplinelor sociale – Ce conditii trebuie sa indeplineasca o cercetare asupra actiunii si comportarii omenesti pt ca aceasta sa fie caracterizata drept stiintifica?
1) trebuie sa avem o intelegere a actiunii – sociologia comprehensiva;
2) trebuie sa urmarim in mod cauzal consecintele actiunii; stiinta nu se ocupa de valorile care inspira si conduc actiunea, pt. ca aici nu e nimic controlabil; optiunile sunt subiective.
Un studiu: “Wissenschaft als Beruf” – stiinta ca profesie; nu “vocatie” sau “chemare”; e vorba de fapt despre cariera universitara; studiul se bazeaza pe o conferinta tinuta de Weber in 1919, cu un an inaintea mortii, la Univ. din Munchen, la cererea studentilor.
El se refera la cariera academica in general, dar are in vedere in primul rand disciplinele umaniste; multe consideratii de-ale lui nu s-ar aplica la matematica, stiinte ale naturii sau discipline ingineresti.
Incepe prin niste consideratii asupra conditiilor exterioare ale carierei universitare si compara sistemul din Germania cu cel din SUA; MF: pe vremea aia universitatea americana nu era primul termen de referinta; exista insa un contrast in ce priveste sistemul institutional.
Si anume: cineva care aspira la cariera universitara va face un doctorat; in Germania urmeaza o alta treapta – habilitarea; se face cu alt profesor decat conducatorul de doctorat, de multe ori la alta universitate; ea consta in prezentarea unei lucrari care e o opera de cercetare care trebuie sa satisfaca standarde superioare celor ale unei lucrari de doctorat; dupa habilitare devii privat docent (un fel de conferentiar); universitatea nu-i plateste pe privat docenti; un privat docent are dreptul sa predea in universitate – tine seminarii pe temele care il intereseaza; dar nu e platit; in mod traditional, in trecut, studentii puteau sa adune niste bani si sa-i dea, dar suma era f mica.
Un privat docent trebuie sa lucreze in speranta ca va produce performante un numar de ani, performante care sa-i dea posibilitatea sa obtina o pozitie platita (de profesor).
In America se incepe tot cu doctoratul; dupa aceea un doctor poate deveni asistent; iar unii dintre asistenti devin conferentiari, o treapta spre profesori.
(v. in Romania doctoratul nu a fost o conditie de acces in universitate; dar de acum probabil o sa fie).
Observatii: optiunea pentru cariera universitara e ingreunata in Germania pentru tinerii care nu dispun de mijloace materiale; un privat docent isi poate alege temele de seminar in functie de interesele sale de cercetare; in Germania de azi putini privat docenti ajung sa se angajeze; iar dupa 40 de ani nu mai au sanse.
Universitatea americana e birocratica (zice Weber). Asistenul e platit modest, dar are foarte multe obligatii didactice si poate fi usor concediat daca nu are performante. Un privat docent, daca nu incalca regulile universitatii, isi mentine dreptul castigat.
MF: Reglementarile din Romania intrunesc dezavantajele ambelor sisteme. Incepatorii sunt prost platiti dau au obligatii didactice mari. Au putin timp pentru studiu si cercetare la o varsta hotaratoare pentru performanta academica. Odata angajati, e greu sa-i dai afara.
Inca o observatie: in invatamantul universitar cu profil umanist li se propun studentilor cursuri si seminarii; primele sunt considerate activitati didactice de rang superior si sunt apanajul profesorilor si conferentiarilor, in timp ce seminariile revin universitarilor de rang “inferior”.
De fapt (dupa MF), seminarul e o activitate mai pretentioasa decat cursul. Cere mai multa concentrare, mai multa initiativa si adesea mai multa maturitate. Cei care tin seminarii sunt platiti de 3 ori mai prost si au de 3 ori mai multe ore.
Cei mai multi studenti sunt in universitati in care in loc de seminarii exista laboratoare, in care cadrele didactice sunt un fel de instructori. Pentru asta iti e suficienta o calificare inferioara, dar aceasta e alta situatie.
In sistemul german privat docentul are o compensatie majora: are un singur seminar saptamanal, tema e aleasa de el; iar profesorii au minimum trei activitati pe saptamana, maximum 4. Aceste activitati nu pot fi repetate de la un semestru la altul.
Criteriul de promovare: performantele candidatilor ca cercetatori. Aceasta prioritate absoluta acordata performantelor in cercetare are dupa Weber un neajuns major: un eminent cercetator poate fi un prost profesor. Vezi: Leopold von Ranke, Hermann von Helmholtz.
Weber insista asupra faptului ca e o intamplare fericita ca ambele calitati sunt intrunite in una si aceeasi persoana. Mai are o observatie interesanta: calitatea unui profesor nu se masoara dupa audienta lui.
In Germania, multe activitati sunt facultative. Studentul poate alege intre mai multe cursuri. MF: cineva poate fi socotit foarte “atragator” fiindca vorbeste foarte antrenant; dar daca e vorba sa-ti amintesti ce a spus, nu-ti amintesti mare lucru.
Calificarea pe care o cere profesia universitara e pentru Weber una dubla: trebuie sa fii un bun cercetator (pt ca un om care nu are experienta cercetarii nu are personalitate in prezentarea domeniului) si sa ai capacitatea de a stimula, de a antrena gandirea independenta a studentului, folosind ca materie de exersare problemele, demersurile si metodele specifice ale unei anumite discipline.
Perfectionarea si exercitiul continuu in cercetare si in activitatea de profesor solicita in mod normal toate resursele de energie si de timp ale unei persoane.
Asumarea altor obligatii profesionale si publice, in afara universitatii, te impiedica sa mai fii un bun universitar (v. Iorga).
MF: in Romania de azi universitarii ocupa un numar foarte mare de locuri in fruntea ierarhiei politice, in functii administrative de tot felul si chiar si in lumea afacerilor; asa ceva nu era considerat a fi admisibil in Germania si in SUA.
Un exemplu: Julian Nida-Rümelin era secretar de stat la Min Cercetarii; fusese profesor la Univ. din Tubingen. A primit o scrisoare in care se spunea ca studentii cer cursuri si seminarii de etica; daca nu revine, se renunta la serviciile sale.
Ultimul lucru. In universitatea romaneasca noi deplangem adesea lipsa performantelor. Persoane publice deplang faptul ca universitatile romanesti nu ocupa locuri onorabile in ierarhii. Exista domenii in care nivelul cercetarii si al predarii e afectat de insuficienta mijloacelor materiale sau de lipsa unor traditii. Pot conta si contactele mai slabe cu luma academica internationala (v. si handicapul legat de stapanirea englezei).
Dar, cand se discuta despre obstacolele care stau in calea unor performante superioare in universitatea romaneasca sunt ignorate reglementarile instutitionale si carentele de mentalitate ce se pot manifesta in cadrele existente.
Conditii pentru performanta (lectura lui Weber ne prilejuieste posibilitatea de a reflecta asupra lor): competitia acerba pentru obtinerea unei pozitii si pentru promovarea in universitate; pentru asta trebuie sa crezi ca cei care decid sunt competenti si de buna credinta; la noi exista neincredere (si cu bune temeiuri);
Handicapul lipsei unui sistem eficient de control al calitatii – noi avem un numar mare de studenti la universitati particulare; cum ar fi fost posibil sa functioneze aceste universitati daca un numar de profesori de la universitatile de stat nu si-ar fi putut permite sa foloseasca timpul care le e acordat pentru studiu si cercetare predand in acelasi timp la mai multe universitati?
Obligatiile didactice ale profesorului sunt mici. Profesorii au mai mult timp pentru cercetare, dar nu-l folosesc.
Pozitia de profesor universitar e relativ confortabila in Romania si destul de bine platita. Atunci cand nu exista control de calitate, toate lucrurile astea au aceasta consecinta.
Atractia demnitatilor publice are si alte consecinte. Max Weber face caz de “abuzul de catedra” – folosirea catedrei pentru a propaga pozitii politice.
Ideea lui Weber: fidelitatea fata de profesia academica e indivizibila; nu poate fi impartita cu alte activitati.